De cele mai multe ori, în momentele de răscruce ale vieții noastre, căutăm să găsim rolul pe care-l jucăm în lume. În deplinătatea sa, acest loc e definit de un cuvânt cu semnificații profunde, ancestrale: rost.
Rostul e un întreg preaplin de sens, alcătuit din orânduiri și cutume, așezate timp de zeci de ani, poate chiar sute, din înțelepciunea cărora au rămas semnificațiile cele mai puternice. Eu am fost suficient de norocoasă să descopăr de mică rostul, așa cum îl vedeam în viața bunicilor la care-mi petreceam fiecare vacanță.
Mi-am trăit și eu copilăria, alături de ei, în ritmul naturii, învățând că locul unui om se construiește prin fiecare gest al său, fizic sau spiritual. Povestea bunicului meu este cea a unui mare om păstrător de rost, care și-a lăsat amprenta în viața mea pentru totdeauna.
Bibicu, așa cum i-am zis eu mereu, a fost cel mai bun tâmplar din sat. De fapt nu doar din sat, ci din toate satele de împrejur. După cum povestește bibica (bunica), a deprins meșteșugul de la un alt lemnar din sat, însă l-a depășit cu mult în iscusință. Cu nume parcă predestinat – Luca – bibicu știa să aleagă lemnul cel bun, în funcție de esența sa. Fiecărei bucățele îi dădea câte un scop: unele scânduri deveneau garduri, altele tâmplării pentru geamuri, unele lambriuri și altele uși, iar unele, mai însemnate, se transformau în florării pentru casele oamenilor cu drag de frumos (florăria unei case de la țară este acea bucată de lemn perforată cu modele care stă sub streașina casei). Niciun însemn nu era nelalocul lui și toate modelele care ieșeau din mâinile sale purtau cu sine semnificații aparte.
Bibicu mă lăsa să mă joc în rumegușul blod și cârlionțat din atelierul său și chiar să împrăștii rumegușul cel fin și mărunt când nu se uita. Când eram mică de tot, jucăriile mele preferate erau bucățile de lemn șlefuite cu grijă de bunicul grijuliu, cu care mă jucam în fel și chip. Ce n-aș da să am mintea limpede și liberă de atunci, să pot retrăi iar bucurii simple ca acelea. Pentru orice bucățică de lemn dată de natură, bibicu găsea un rost.
În bunătatea sa, parcă știa de dinainte cum trebuie să fie unele lucruri și ne povățuia pe toți cu răbdare și dragoste părintească. În casa lui era loc pentru oricine și munca mâinilor sale a îmbrăcat casele a nenumărate familii. Ritmul uneltelor sale răsună când și când în sufletul meu și regret că nu e nimeni în familie care să-i ducă moștenirea mai departe.
Puțini meșteri mai sunt încă asemenea bunicului meu, capabili să țină orânduirea cea veche, într-o lume în care o bucată de lemn e privită ca fiind lipsită de viață fiindcă nu e conectată la internet. Dar lemnul, meșteșugul și rostul au povești mult mai puternice decât multe din lucrurile efemere pe care le creăm noi în fiecare zi.
Rostul e sens, e tâlc, e menire.
Rostul înseamnă rânduială şi un mod anume de a trăi. Identitatea începe cu a-ţi şti rostul pe lume, iar când nu-l mai ai se cheamă că te-ai rătăcit.
Albumul de fotografie al lui Răzvan Voiculescu – “ROST – Esenţe, gusturi şi stări româneşti” – m-a înduioșat fiindcă mi-a trezit amintiri din copilăria bogată în experiențe frumoase. M-am bucurat să fi avut oportunitatea de a vedea cum se toarce lâna, cum se face o sobă, cum se coc turtele pe plită, cum se cosește grâul sau cum se face o ușă de lemn. Albumul acesta de fotografie adună o mulțime de povești de viață despre meșteșugurile pe care le mai practică o mână de oameni împrăștiați prin țară, oameni a căror înțelepciune ar putea hrăni sufletește orașe întregi.
De-a lungul a doi ani, Răzvan Voiculescu şi echipa sa au întâlnit, descoperit, fotografiat şi filmat în toate regiunile ţării aproape o sută de poveşti ale „Păstrătorilor de Rost”: potcovari, buciumani, cojocari, fierari, opincari, morari, rapsozi sau făuritori de tilincuţe sau de hamuri. Albumul este alcătuit din pictoriale, fiecare dintre ele dedicat unui astfel de Păstrător de Rost.
Regizorul Şerban Georgescu a surprins într-o serie de clipuri scurte povestea acestor oameni de vază, în rândul cărora l-aș include și pe bunicul meu. Îmi amintesc și acum când și-a pierdut buricele degetelor, pe la vreo 70 și un pic de ani, muncind fără tihnă pentru șlefuirea unei lucrări. Amintirea mi-a adus lacrimi în ochi și realizarea că asta facem și noi: șlefuim la această lucrare pe care o numim viață, în căutarea unui rost pe care câteodată îl pierdem, uneori pierzând câte puțin din noi și rămânân cu urme care nu se vindecă.