Acum aproximativ un an aveam gânduri serioase să plec (aproape de tot) din țară. Găseam justificări în orice nu funcționa și fiecare obstacol pe care îl întâmpinam se aduna la această povară percepută. Căutam o cale să evadez dintr-o realitate care nu era conformă cu așteptările mele, însă ceva mă ținea pe loc. A ars multă vreme acest conflict în sufletul meu, mocnit, până când a trebuit să iau o decizie. Am ales să rămân. Iar pe rând, în fiecare zi ce trece de la hotărârea mea, constat cu bucurie că motivele pozitive ce susțin decizia mea se adună tot mai mult.
În perioada când încercam să văd care ar fi cea mai bună variantă pentru mine, tatăl meu îmi spunea calm, cu detașare și fără prea multe dramatisme că, oricât aș încerca să neg, am o oarecare datorie morală față de locurile în care m-am născut și am crescut. Eu mă revoltam împotriva oricăror sfori care m-ar fi putut trage înapoi și nu-i dădeam dreptate, invocând foarte des dreptul la alegere și posibilitatea de a explora lumea-n lung și-n lat. El îmi spunea că nimic nu se poate compara cu familia și prietenii care m-ar susține indiferent de condiții. Eu îi înșiram pe rând oportunitățile profesionale care m-ar fi așteptat ”dincolo”. Dar el avea dreptate, iar eu aveam o viziune îngustă în acea perioadă.
Ce nu înțelegeam e că îmi doresc să trăiesc în România. Îmi doresc să mă dezvolt aici, vreau să am familia aproape, vreau să-mi văd prietenii des și să mă bucur de locurile copilăriei când merg acasă. Nu vreau să mă mistui de dorul tuturor oamenilor care m-au ajutat să fiu ceea ce sunt astăzi. Desigur, nu e ușor, dar iată că trăim schimbarea pe care ne-o creăm! Limitările sunt doar acelea pe care ni le impunem, spune o vorbă înțeleaptă. Dar zilele acestea generația mea descoperă că avem un potențial de schimbare mai mare decât credeam.
E emoționant să citesc sute de rânduri despre gândurile pe care, până acum le-am discutat doar între noi.
E tulburător, în sensul cel mai bun, să vedem cum mii de oameni ies în stradă și protestează pașnic pentru o cauză pe care nu doar o susțin, ci o și înțeleg.
E înduioșător să vezi cum generațiile care au trăit atâtea schimbări aplaudă tinerii care își croiesc viitorul într-un mod educat, echilibrat și non-violent.
E motivant să vedem că toate acestea funcționează!
E copleșitor să ne dăm seama de puterea noastră în calitate de comunitate, de legăturile profunde care se creează între mințile și sufletele care își dau seama că împărtășesc aceleași valori și principii.
Vreau să rămân în România! Vreau să pun umărul la această schimbare! Vreau să ne creăm singuri motive de mândrie, să ne facem vocea auzită și să o folosim pentru a reduce distanța între societatea în care ne dorim să trăim și cea pe care o avem acum. Vreau să mă întorc acasă din concediu. Acasă în România. Acasă alături de românii care ieri m-au emoționat până la lacrimi.
Ce nu înțelegeam atunci e că aici e locul meu. Dar acum am înțeles și simt că pot și putem face mai multe decât aș fi crezut vreodată!