Săptămâna trecută am avut un episod enervant cu poșta română (da, fără majuscule), care a reușit să-mi rătăcească, timp de 14 zile, un colet de la Amazon care ajunsese din Germania în România în două zile. Știți povestea, dar sper că nu ați pățit-o și voi. Coletul pe care îl așteptam era unul tare important pentru mine, noul album al lui ATB, Contact, în ediție limitată alături de alte lucruri precum un autograf de la DJ însuși. Făcusem pre-comandă pe 20 decembrie, deci nerăbdarea era mare. Dar, din cauza adunăturii de incompetenți numită poșta română, coletul nu a mai ajuns până la mine, deși Dan, care a făcut comanda cu o zi după mine, l-a primit.

După stadiul inițial de dezamăgire și nervi nu a urmat însă nimic. Mă așteptam să mă afecteze mai mult pierderea unui obiect atât de dorit, dar am ascultat în continuare albumul pe Zonga și a fost aproape ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Iar acest lucru m-a făcut să mă întreb, dacă nu cumva noțiunea de atașament față de bunuri s-a modificat radical de când în viața noastră și-au făcut loc tot mai multe ”proprietăți” digitale.

Spre exemplu, observ uneori cum unele persoane devin foarte protective când e vorba de contul lor de Facebook, care nici măcar nu le aparține, însă sunt destul de neglijente cu bunurile fizice, precum smartphone-ul sau laptop-ul. Nu cred că proporția de emoții investite în bunurile digitale versus bunuri fizice s-a inversat, dar cred că s-a diluat foarte mult. Când nu mai poți atinge un obiect, îl mai simți ca fiind profund al tău?

Țin minte cât eram de atașată de cărțile din biblioteca mea (și încă mai sunt, dar nu chiar la fel), iar acum le împart pe cele de pe Kindle fără grijă că s-ar putea deteriora, fiindcă sunt în format digital. Oare teama că le-am putea pierde sau perisabilitatea lor făcea ca lucrurile noastre să ne fie atât de dragi? Într-o perioadă în care totul poate fi replicat sau găsit online, această teamă este anulată. Dar ce mai afectează această relație slăbită cu obiectele din jurul nostru?

gold molecule dna cell illustration via Shutterstock

Unul dintre comportamentele pe care eu le văd ca fiind nociv este lipsa de claritate în privința tipurilor de ”proprietăți” digitale pe care le avem, pe care eu le-aș clasifica în 4 categorii:
– informație pe care o producem noi înșine (fotografii, texte, emailuri etc.)
– informație pe care o redistribuim și/sau reinterpretăm (tot ce share-uim în social media sau pe bloguri/site-uri)
– informație despre noi produsă de alții, prin mecanisme automate sau prin implicarea unui factor uman.

Din păcate, oricât ne-am dori, mare parte din aceste seturi de informații nu ne aparțin. Tot ceea ce producem astăzi este realizat prin intermediul aplicațiilor și platformelor de tot felul, cu care interacționăm ca și când ar fi a doua noastră natură (ceea ce vor și deveni în curând). Acestea au deja regulile lor și normele care condiționează ce pot face și, mai rar, ce nu pot face cu tot ceea ce noi producem. În condițiile în care conturile pe care le avem cresc exponențial și devin tot mai greu de gestionat, cum mai putem ține de cont de ce ne aparține? Drepturile asupra proprietății intelectuale sunt oricum un domeniu prea puțin reglementat și greu de clarificat până la capăt.

ADN-ul nostru digital este evident pentru noi, dar cum îl percep ceilalți?
Cum vedeți voi dreptul de proprietate asupra informațiilor pe care le produceți și cum se manifestă acesta?
Cât de atașați sunteți de bunurile voastre digitale?

Mi-ar plăcea să aflu părerile voastre despre această temă.