Ca orice mare oraş, Bucureştiul are filozofia lui, compusă din raţionamente îngropate sub grămezi de gunoaie, silogisme scurse pe lângă canalizările înfundate, aporii decapitate pe şinele de tramvai…dar acum cred că şi el, ca şi mine, trece printr-o criză existenţială. În fiecare zi apare un nou sanţ săpat adânc pe faţa dezolată şi îmbătrânită a oraşului. Mai poate cineva să scoată la lumină adevărul, raţiunea? Oraşul se zvârcoleşte sub picioarele noastre, geme de durere cand dalele reci de ciment sunt date la o parte şi încă un pickamer se înfige dureros.

Oraşul e trist. Pâlcuri de muncitori creează, din nepăsare, din prostie şi din inerţie haosul. Ici şi colo câte un poduleţ peste încă un şant. Dar nu vor fi de ajuns să ne ajute să nu ne scufundăm în căutările unor răspunsuri la atâtea întrebări. Frustrarea se naşte prin distrugerea a tot ce cunoaştem, a tot ce ne e familiar: totul e dat peste cap, se sapă, se scot la iveală mormane de pământ cleios şi negru, pe care nici măcar noaptea le poate ascunde. Iar toate acestea în virtutea unor constructe care se pare că ne vor îmbunătăţi viaţa. Liniştea se sparge în zgomotul maşinăriilor care scheaună. E gălăgie, e mizerie, e confuzie…

Locurile prin care putem trece sunt din ce în ce mai mici. Până într-o zi…când vom fi nevoiţi să mergem chiar printre maşini. Orice urmă de logică şi raţionalism a fost abolită, strivită, astupată, spartă, îngropată. Noua estetică a Bucureştiului este cea a unui etern şantier, epistemă a condiţiilor socio-culturale actuale. Nici măcar un stoic n-ar putea să se conformeze noii realităţi.

Eu?… Eu prefer să rămân sceptică în legătură cu “binefacerile” marilor planuri municipale. Iar până atunci, încerc să ascund toate lucrurile pe care le văd într-un loc cât mai ascuns al minţii…doar că, acest colţ nu e chiar un colţ. E mai mult un teritoriu. Şi suprapopulat.