Mersul cu trenul acasa mi-a dat multe subiecte de gandire. Cand eram in gara la Ramnicu Sarat, aud un copil de vreo 4-5 ani intreband-o pe mama sa:”Mami, aici e Milano?”. M-a intristat intrebarea si am inceput sa ma gandesc serios la rolul parintilor de a ne introduce in istoria locurilor prin care trecem.

De cand eram mica si pana acum, tatal meu a fost cel care mi-a povestit despre locurile pe care le-am vazut. Mai intai mi-a spus despre Focsani, zugravind orasul nostru in culori atat de frumoase, incat aproape il vedeam cu ochii mintii. Apoi, de fiecare data cand plecam la sfarsit de saptamana sau in vacante, imi spunea povesti despre fiecare oras, despre fiecare obiectiv turistic, despre fiecare biserica etc. Avea intr-adevar si avantajul ca fusese ghid turistic, insa pasiunea cu care vorbea despre toate lucrurile ce ni se infatisau privirii ma fascina si imi deschidea ochii sa vad mai bine, sa fiu mai curioasa, sa vreau sa descopar mai mult. Chiar si acum, de fiecare data cand sunt curioasa de ceva, il intreb pe tati. El are mereu raspunsuri

Ai mei s-au intrecut intotdeauna in a-mi oferi informatii de tot felul despre locuri si oameni. Auzim copilul acela in tren, nu pot sa nu ma intreb: cum oare le vor descrie lumea viitorii parinti copiilor lor? Le vor mai povesti oare despre Stefan cel Mare, despre cetati si sate in care au trait scriitori celebri, despre munti si rauri sau le vor indica cel mai aproapiat bancomat, cel mai “tare” mall, cel mai bun restaurant?

Lumea se reorienteaza si sunt din ce in ce mai putini cei care mai stiu cate ceva despre orasele si satele tarii nostre. Informatia a devenit atat de specializata, incat multi considera ca nu e de datoria lor sa stie astfel de lucruri. Vom ajunge sa cautam pe Google in loc sa ne intrebam tatii? Eu sper ca nu, pentru ca le vom rapi copiilor nostri farmecul si curiozitatea de a descoperi putin cate putin lumea.

SAU?