Dupa multe luni de in care viata mea s-a scurs intr-un ritm ametitor, printre alarme de ceas, facultate si o sesiune mai mult decat obositoare, a venit timpul sa pun pauza. Take a deep breath and exhale… Mi-am facut bagajele in cea mai mare graba si, dupa ultimul examen, am lasat in urma inca un an de facultate. Oricat mi-ar placea Bucurestiul, incepuse sa ma lase afara energie. Aceleasi stazi, aceeasi aglomeratie, zgomotul continuu, caldura, oamenii grabiti, cladirile reci, soferii neciopliti…totul ajunsese sa ma sufoce. Aveam nevoie disperata de odihna si de o schimbare de ritm.

Trenul l-am prins tot in fuga….un ultim gest care se incadra atat de bine in peisajul bucurestean. Spre surprinderea mea si a tuturor celor de langa mine, ne astepta un tren cochet, cu vagoane de clasa 1, fapt ce ne-a facut pe toti sa ne verificam biletele suspiciosi. Bine, bine, am inteles ca e Intercity, dar…parca nu arata atat de bine! O fi vreo modalitate a celor de la SNCR sa compenseze, macar psihologic, pentru deraierea de luna trecuta. Drumul spre casa a fost un lucru de care avea nevoie: zgomotul molcom al trenului, miscarea lenta, linistea din vagon, toate imi demonstrau ca s-a terminat zbuciumul. Prin fata geamului s-au perindat peisaje dintre cele mai frumoase. Acum parca le vedeam cu alti ochi, desi trecusem de zeci de ori pe langa ele. Vara le schimbase: lanuri de grau verzui, cu mustati galbene se alintau in bataia vantului, lanuri de porumb de un verde proaspat se intindeau peste pamantul proaspat plouat, negru, reavan, mustind a viata, fasii de rapita ce straluceau galbene si mandre. Ici colo, cate un palc de cimbrisor si flori de camp intregeau culorile verii. Iar cerul…cerul e intotdeauna cel mai frumos intre Bucuresti si Focsani. Cel mai frumos si pur albastru din cate exista, cu norisori albi pudrati cu lila, si o distanta imensa intre pamant si ei. Scapand de orasul fara stele noaptea, in comparatie cu care toate incep sa para mici, deschiderea campului era o perspectiva ce-mi dadea un imens sentiment de libertate. Si atunci mi-am adus aminte ca inainte eram mult mai legata de natura. Si as vrea sa ma regasesc, mergand desculta, stand in iarba, sorbind roua si invelindu-ma cu umbra copacilor. Mi-e dor de lucruri simple si de liniste. De oameni molcomi si de voci cunoscute.

Orasul ma astepta linsitit si cochet. Parca niciodata nu mi-a fost dor in felul asta de el. Ajunsesem sa-l desconsider, insa mi-am dat seama ca mai are multe sa-mi ofere. Casa m-a intampinat cu caldura si parca-mi vine greu sa cred ca nu trebuie sa mai plec nicaieri. Dupa cel mai linistit somn pe care l-am avut de multa vreme incoace, m-am trezit vesela. Si astazi n-am nimic de facut? Asta e o schimbare monumentala! 😀 Afara plouase cald si tocmai ce iesea soarele. In bucatarie miroasea a caise si a cirese, iar florile de pe pervaz priveau curioase catre pisica din parcare, cu pete de toate culorile.

Life has just slowed down….and it feels incredible!