Joaca de-a oamenii serioși

Când eram în liceu și în facultate, în toate proiectele pe care le făceam, ne doream să fim luați în serios, foloseam un vocabular cât mai elevat și complex, serios și mulți termeni de specialitate. După câțiva ani de muncă am realizat însă că e nevoie de joacă în munca pe care o faci, iar aceasta nu e doar o realizare la nivel personal, ci și la nivel de companie, oricât de mare sau de mică ar fi aceasta.

Goana către maturitate e o dorință naturală către evoluție, către momentul în care crezi că vei fi mai fericit dacă ești independent financiar. Momentul în care ajungi acolo, însă, uneori are un gust ușor amar, fiindcă nu mai ai prea mult timp să te bucuri de acest lucru. Mie îmi lipsesc momentele în care mă simțeam protejată și în care știam că cele mai mari griji ale mele erau să învăț bine și să mă dedic proiectelor la care lucram. Când mizele cresc, la fel și grijile și temerile se amplifică.

Înapoi la joacă

Probabil unul dintre cele mai grele lucruri din viața de adult este întoarcerea la joc. Mă refer aici la acel joc productiv, care îți stimulează simțurile și creativitatea, care te relaxează suficient de mult încât să te bucuri de lucrurile mărunte și încât să-i faci griji doar pentru lucrurile cu adevărat importante.

Când ești mic, vrei să fii serios ca să fii luat în seamă. Când ești mare, vrei să fii iar jucăuș și copil, ca ceilalți să nu te trateze cu răceală. La fel li se întâmplă oamenilor și, prin extensie, companiilor. Cu toții vrem să auzim povești, vrem să vedem zâmbete și să fim primiți cu căldură.

Nu știu exact cum funcționează mecanismul acestei regăsiri și de unde începe ea, fiindcă tot ce îmi doresc este să nu mai iau atât de în serios… totul. Fără o doză de autorironie și încă o doză de umor, unele momente sunt greu de depășit.

Așadar, de unde începe drumul acesta către regăsirea copilului din noi? Dacă ați găsit ”the rabbit hole” să nu vă sfiiți să o împărtășiți cu noi, restul, care se plimbă încă prin pădure fără busolă.

Sursa foto.

Max Payne

max-payne-posterDupa ce am vazut cam 3 filme intr-o zi, ne-a mai ramas energie sa-l vedem si pe al patrulea. Stiu, sunt multe, dar cand afara ploua cu galeata (weekendul trecut), nu e nimic mai placut decat sa stai in pat cu iubitul si sa te uiti la un film bun. Iar Max Payne este un film bun. Regizorul a reusit sa transfere tensiunea, povestea si misterul specific jocului si sa situeze povestea la granita dintre realitate si fictiune. Actorul ales, Mark Wahlberg, este destul de potrivit, insa nu mi s-a parut ca “simte” suficient emotiile care macina personajul. Extra: Sucre (Amaury Nolasco) e bad-guy. Actorii din Prison Break incep sa joace in filme, si nu in orice fel de filme, ci unele de top, iar eu cred ca merita.

Una peste alta, un film interesant, mai ales prin atmosfera pe care o degaja. Enjoy!

Traileul:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q2jAEoBz6RY]

C-asa-i in tenis!

“Stimati tenismeni, stimate tenismene, ingaduiti-mi sa va fac o confidenta: am o noua dragoste…iubesc tenisul!” ( spunea Toma Caragiu )

Aseara m-a dus iubitul meu la tenis. Trebuie sa spun inca de la inceput ca tenisul mi se parea unul dintre cele mai plictisitoare sporturi, dupa pescuit. Nu intelegeam cum de oamnii aia au rabdare sa stea atata timp sa se uite dupa o minge care trece dintr-o parte intr-alta a fileului. Si nu intelegeam cum de jucatorii sunt atat de obositi, din moment ce tenisul nu parea a presupune prea mult efort fizic. Dar cum am crezut mereu ca nu poti intelege un lucru pana nu-l incerci, am zis ca trebuie sa-i dau si tenisului o sansa! “Fiecare sport are farmecul sau”, i-am zis, “si trebuie ca cineva sa-mi explice sportul asta, ca sa-l inteleg.” Citeste mai mult…