Trăiesc, tot mai des în ultimele zile, dorul de a o lua din loc și de a explora căi neștiute. Simt tot mai des presiunea de a face mai mult, mai bine, mai repede, iar izvoarele creativității și răbdării mele seacă pe zi ce trece. Orașul e apăsător și parcă nici poveștile oamenilor nu le mai ascult, nici lucrurile care mă făceau înainte să zâmbesc nu-mi mai atrag privirea. S-au înghesuit atâtea în mintea mea, încât nu mai e aer destul pentru toată lumea, iar geamurile au început să se aburească.

Primul instinct e să să fug. Fără rușine, fără remușcări, doar cu privirea înainte și cu speranța că lucrurile se vor așeza, că voi găsi răgazul să-mi trag sufletul, să-mi adun forțele, să mă regăsesc. Drumurile lungi mereu îmi limpezesc privirea, fiindcă atunci mărunțișurile par departe, iar libertatea și liniștea atât de aproape.

Am găsit un astfel de loc de odihnit mintea în Bulgaria, o țară pe care o străbați aproape ca în pustie, pe drumuri care te îndeamnă la fiecare semn de circulație să încetinești. Parcă-i un semn că ai intrat în alt timp, în timpul propriu, care se măsoară prin răbdarea cu tine însuți, care e cea mai de preț.

Păduri cu tufe de liliac parfumat te însoțesc, iar tu cauți cu privirea răspântia care te va duce acolo unde îți dorești. Vei ști însă vreodată dacă ai ales bine? Te scuturi cumva de îndoiala de sine și pășești cu grijă către malul abrupt, sub care se ascunde o minune simplă: o priveliște frumoasă, mâncare pentru suflet, asezonată cu gustul mării.

Localnicii rup nițică română, atât cât trebuie pentru a-ți aduce la masă scoici cu miros de fum, scoici cu sos picant și scoici cu paste și multă mozzarella. Lucruri simple, oferite de natură, ca și liniștea de pe malul de stâncă pe care stai sub soare, privind marea liniștită.

Îți sprijini gândurile de aripile lebedei care te privește curioasă și lași praful alb de stâncă să=ți acopere degetele, dorind să nu trebuiască să te întorci acasă. Lași Dalboka în urmă și treci iar granița către țara care îți grăbește pasul tot timpul către nicăieri.