Nu stiu altii cum sunt, dar mie chiar imi place Bucurestiul . Chiar si zilele astea, cand ne facem cu greu partie printre nameti, cand pericolul vine din cer (Atentie! Cad turturi! ) si ne zambeste cu ochi de sticla atarnand de stresini, dar si de pe pamant – pasii framanta zapada maronie de consistenta maronie in cautarea fragilului echilibru . Ma distreaza lumea care merge pe strada de parca ar fi mahmura, poate imbatata de amintirea ultimei cani de vin fiert sau treziti prea devreme de aerul tare . Imi place Bucurestiul cu miros de frig si ceata, cu zgomot de claxoane infundate, cu strigatele disperate ale masinilor inzapezite si autobuzele morocanoase . Cand il atingi pe umar, tresare: Bucurestiul era atent pe unde calca, atent sa nu-l stropeasca masinile…

Azi cand am coborat din autobuz incepuse sa ninga. Da. Iar. Stiu. Si zgomotul se astupa, si frigul se topea si norii se incaierau pe cer incercand sa para cat mai mari… “Soarele iernii ar trebui sa fie un bulgare de zapada!”, m-am gandit. Poate e vina filmelor americane sau poate e de vina doar imaginatia mea, dar am avut un moment newyorkez (asa se scrie?!), gen “Sex and the City”.

Da, stiu ca suna ciudat. Poate ca e sindromul post-sarbatori sau poate ca putem vedea luminite colorate in loc de faruri si ne putem bucura de iarna fara sa ne para rau ca nu putem scoate masina din parcare . Doar daca am vrea …