Azi am o întrebare legitimă pentru voi și pentru fiecare dintre noi, fiindcă toți ascultăm muzică: se mai face muzică bună în România?

Ca și mine, știu sigur că mai există o mulțime de oameni nemulțumiți de muzica (deși impropriu spus muzică) ce se produce în România, pe bandă rulantă, reciclată, regurgitată și în general foarte, foarte proastă. Puțini artiști au mai rămas dintre cei capabili să te facă să rezonezi la o piesă, să te facă să o fredonezi cu plăcere și să simți cum ți se lipește de suflet.

Iată două dintre puținele piese recente românești pe care eu chiar le consider de calitate:

 

Da, am o slăbiciune pentru vocea și stilul lui Laurențiu de când era în 3SE. Am fost o fană înfocată a trupei și nu mi-e deloc rușine să recunosc asta.

Dintre cei pe care îi mai ascult încă bucuroasă sunt Smiley, Guess Who și… cam atât.

Sunt în căutare de muzică românească de substanță, autentică, fermecătoare. Nici măcar nu vreau să mă apropii de motivele pentru care ”industria” muzicală din România a ajuns aici și am în plan un articol care să lămurească odată și pentru totdeauna ce înseamnă cu adevărat muzica dance și muzica electronică, în raport cu zbânțuielile fără sens made în România.

Așa că vă întreb pe voi, fiindcă eu n-am reușit să răspund acestor întrebări de una singură:
Unde s-au dus artiștii?
Unde-s piesele ale căror versuri să le fredonez peste ani?