Așa se numea episodul din Grey’s Anatomy care m-a emoționat cel mai tare din toată seria. Țin minte că am plâns, cum rareori mi se întâmplă, fiindcă mi se părea imposibil să supraviețuiești într-o asemenea situație. Am empatizat cu disperarea lor, dar odată terminat episodul, am revenit la realitate. Mi-am spus că așa ceva nu se poate întâmpla decât într-un scenariu de film. Mi-am spus că în viața reală există atâtea soluții și că nu e loc pentru întârzieri menite să sporească dramatismul unui scenariu.

Dar iată că ieri, când am citit vestea despre accidentul aviatic e la Cluj, mi-au revenit toate acele senzații și emoții. Doar că de data aceasta era real. Chiar se întâmpla. Un grup de medici extraordinari, care au salvat atâtea vieți, aveau ei nevoie să fie salvați. Să fie găsiți.

Înțeleg de ce au apărut atâtea reacții emoționale online și offline. E imposibil să nu fii afectat în vreun fel de această dramă, care cumulează câte puțin din neputința fiecăruia de a salva pe cineva care are nevoie. E greu să nu fii indignat când există atâtea soluții tehnice și tehnologice care pot duce la evitarea unei tragedii. E la fel de dificil să-ți menții capul limpede și să vezi ce și cum poți face ca astfel de accidente să nu se mai întâmple.

Un astfel de moment tragic expune vulnerabilitățile unui sistem, fie el instituțional, informațional sau de altă natură. Percepem în acele momente că sentimentul de siguranță de care ne înconjurăm este, deseori, unul artificial și că trebuie să fim înzestrați cu capacitatea de a face față circumstanțelor neașteptate.

Capacitatea de a putea zbura din nou după ce am căzut este ce ne definește ca oameni.

Common buzzard taking flight via Shutterstock