Nu o casă, ci acasă

Era o vreme când tot ce-mi doream era să călătoresc. Era o vreme când nu-mi găseam locul și mă simțeam străină de locurile în care stăteam. Nu locuiam în ele, nu erau casa mea. Nici garsoniera închiriată de pe Magheru, de lângă Univeristate, din anul I, nici camera e cămin din anii 2 și jumătate din anul 3 nu au fost ”acasă”.

Am plecat de acasă la 18 ani, cu entuziasmul specific vârstei și cu pofta nemărginită de a descoperi marele oraș. Bucureștiul nu mi-a devenit apropiat decât după vreo 2 ani, după ce i-am învățat obiceiurile, ritmul, nazurile. Apoi m-am mutat în garsoniera a mea, pe care multă vreme n-am simțit-o deloc a mea, până când nu s-a îmbibat de amintiri. Încă nu e ”acasă”, însă. Nu în totalitate.

Ce transformă, de fapt, o casă în ”acasă”, acel cuvânt pe care îl rostești cu drag și la care abia aștepti să te întorci fiindcă îți umple sufletul de liniște? Pentru mine există un singur lucru care poate face această transformare: oamenii.

Vineri seară, când am fost la petrecerea dată de Augustin în #apartIKEA, am văzut încă o dovadă a faptului că ”omul sfințelte locul”. Cu energia sa debordantă și bucuria de a-i face pe cei din jurul său fericiți, Augustin a decorat apartamentul cu migală: culori vesele, colțuri creative și o stare generală de bine. Ne-am simțit la fel de bine ca la o petrecere de liceu, cu momente dedicate copilăriilor, doar că mâncarea a fost mult mai gustoasă, iar compania avea glume mai fine. 🙂

Sursa foto.

Și uite așa am realizat eu, post-petrecere, că sunt în acel moment al vieții în care vreau la fel de mult să călătoresc pe cât vreau să-mi găsesc acel loc pe care să-l numesc ”acasă”. Și știu că vreau să-l construiesc alături de El, să alegem împreună nimicuri care ne plac, pe care să le aranjăm după placul inimii, alături de amintirile pe care le strângem în fiecare călătorie făcută împreună. Căsuța noastră. 🙂 Continuarea o știți voi sigur… 😉

PS: Și n-am plecat de la #apartIKEA cu mâna goală, ci cu un portret tare drăguț realizat de multitalentatul Augustin:

There’s no place like home!

Dupa multe luni de in care viata mea s-a scurs intr-un ritm ametitor, printre alarme de ceas, facultate si o sesiune mai mult decat obositoare, a venit timpul sa pun pauza. Take a deep breath and exhale… Mi-am facut bagajele in cea mai mare graba si, dupa ultimul examen, am lasat in urma inca un an de facultate. Oricat mi-ar placea Bucurestiul, incepuse sa ma lase afara energie. Aceleasi stazi, aceeasi aglomeratie, zgomotul continuu, caldura, oamenii grabiti, cladirile reci, soferii neciopliti…totul ajunsese sa ma sufoce. Aveam nevoie disperata de odihna si de o schimbare de ritm.

Trenul l-am prins tot in fuga….un ultim gest care se incadra atat de bine in peisajul bucurestean. Spre surprinderea mea si a tuturor celor de langa mine, ne astepta un tren cochet, cu vagoane de clasa 1, fapt ce ne-a facut pe toti sa ne verificam biletele suspiciosi. Bine, bine, am inteles ca e Intercity, dar…parca nu arata atat de bine! O fi vreo modalitate a celor de la SNCR sa compenseze, macar psihologic, pentru deraierea de luna trecuta. Drumul spre casa a fost un lucru de care avea nevoie: zgomotul molcom al trenului, miscarea lenta, linistea din vagon, toate imi demonstrau ca s-a terminat zbuciumul. Prin fata geamului s-au perindat peisaje dintre cele mai frumoase. Acum parca le vedeam cu alti ochi, desi trecusem de zeci de ori pe langa ele. Vara le schimbase: lanuri de grau verzui, cu mustati galbene se alintau in bataia vantului, lanuri de porumb de un verde proaspat se intindeau peste pamantul proaspat plouat, negru, reavan, mustind a viata, fasii de rapita ce straluceau galbene si mandre. Ici colo, cate un palc de cimbrisor si flori de camp intregeau culorile verii. Iar cerul…cerul e intotdeauna cel mai frumos intre Bucuresti si Focsani. Cel mai frumos si pur albastru din cate exista, cu norisori albi pudrati cu lila, si o distanta imensa intre pamant si ei. Scapand de orasul fara stele noaptea, in comparatie cu care toate incep sa para mici, deschiderea campului era o perspectiva ce-mi dadea un imens sentiment de libertate. Si atunci mi-am adus aminte ca inainte eram mult mai legata de natura. Si as vrea sa ma regasesc, mergand desculta, stand in iarba, sorbind roua si invelindu-ma cu umbra copacilor. Mi-e dor de lucruri simple si de liniste. De oameni molcomi si de voci cunoscute.

Orasul ma astepta linsitit si cochet. Parca niciodata nu mi-a fost dor in felul asta de el. Ajunsesem sa-l desconsider, insa mi-am dat seama ca mai are multe sa-mi ofere. Casa m-a intampinat cu caldura si parca-mi vine greu sa cred ca nu trebuie sa mai plec nicaieri. Dupa cel mai linistit somn pe care l-am avut de multa vreme incoace, m-am trezit vesela. Si astazi n-am nimic de facut? Asta e o schimbare monumentala! 😀 Afara plouase cald si tocmai ce iesea soarele. In bucatarie miroasea a caise si a cirese, iar florile de pe pervaz priveau curioase catre pisica din parcare, cu pete de toate culorile.

Life has just slowed down….and it feels incredible!

fields of love