Semiaventura de început de an

Bineînțeles că nu știu când a trecut weekendul atât de repede. Zilele de weekend încep să nu se mai diferențieze de cele de muncă, dar având în vedere că începe sesiunea la master, acest lucru nu mă miră. No rest for the hard working. 🙂 Și ca să încep frumos dimineața de luni, vă povestesc câte ceva despre cum am petrecut de Revelion, pre și post, 5 zile și 4 nopți, mai ceva ca-n povești.

Am stat în Râșnov, la Casa Saxonia, pe care vi-o recomand cu cel mai mare drag. Condiții excelente, prețuri mici și servicii impecabile. Partea cea mai frumoasă a fost că am fost alături de prietenii mei minunați și că n-am pierdut nicio clipă. Nici nu prea am dormit, de fapt, dar ce mai contează asta? De la Catan la biliard la karaoke la urcat pe munte (relativ), le-am făcut aproape pe toate. Petrecerea de Revelion a fost extrem de reușită, playlist-ul a fost perfect (mulțumim Alex!), iar intrarea în noul an a fost ideală. 😀 Cred că pozele ilustrează destul de bine, fără a mai fi nevoie de completări.

Însă punctul culminant al vacanței a fost semiaventura noastră. În ultima zi, toată lumea s-a grăbit să plece către București, fiind deja notorie aglomerația de pe DN1 și rutele ocolitoare. Noi (aka eu, o prietenă și 2 amici) am rămas în urmă și am zis să facem o plimbare în Poiana Brașov, dacă tot ninsese, fapt ce ne-a lipsit cât am stat la munte. Apoi ne-am gândit că ar fi frumos să urcăm până la Postăvaru, dacă tot era așa frumos.

Ne-am suit frumos în telecabină și am ajuns sus, unde era ceață, dar ningea frumos și peisajul era senzațional. Dar fiindcă suntem în România, sus am aflat că telecabina cu care urcasem era ultima și urma să coboare în 10 minute. Momentul de reflecție n-a durat foarte mult, așa că am decis să mergem la cabana Postăvaru și să mâncăm ceva și apoi…ne descurcăm noi cumva. Așa că am mers relaxați până acolo, am mâncat o ciorbă excelentă și apoi ne-am gândit la ce vom face să ajungem jos. M-am bucurat să văd că și în vârful muntelui se manifestă dragostea față de social media, fiindcă cei de la Cabana Postăvaru au cont de Twitter și profil pe Facebook. Cool, huh? 😀

Trebuie să precizez faptul că eram în cizme, fără niciun fel de echipament la noi, deși aveam toți… în mașină. Jos. În Poiană. Eu mereu am făcut mișto de cei care urcau pe munte fără echipament, gândindu-mă că trebuie să fii destul de dus cu pluta încât să nu iei la tine chestii esențiale. And there we were… Ceață, întuneric și multă zăpadă.

Neavând altă alternativă, am început să coborâm pe jos. La început eu și a mea prietenă eram destul de panicate, având în vedere faptul că ningea și nu se vedea drumul, zăpada era până la genunchi și vântul o tot spulbera. Dar odată ce am intrat în pădure și s-a potolit vântul, și nu mai era ceață, a trecut și panica și tot. Era un peisaj ireal și o senzație extraordinară: liniște perfectă, temperatura perfectă, pădurea încărcată de zăpadă și omătul moale sub tălpi. Fantastic sentiment să te pierzi în natură, să uiți de civilizație, să te desprinzi. Și am tot mers așa vreo oră și ceva și când am zărit lumina din Poiană, deja nu mai voiam să cobor. Aș fi rămas acolo, întinsă în zăpadă, să mă bucur de momente așa cum rar ne e dat să trăim. Desigur, fără compania excelentă a prietenilor n-ar fi fost la fel. A fost, pur și simplu, un moment în care energiile s-au integrat perfect și au creat un moment ideal, pe care aș vrea să-l trăiesc la nesfârșit.

Am ajuns în Poiană cu părere de rău și am încercat să prelungim starea aceea minunată tot drumul până acasă (care a durat 3 ore, și nu 7, câte au făcut prietenii noștri care au plecat devreme). Uf, m-a apucat nostalgia. Vreau înapoi la munte. 🙁 Dar vine sesiunea, așa că trebuie să mă mobilizez. Poate după.

Cam asta a fost vacanța mea. A voastră cum a fost?