Dobrogea așezată și liniștită ne-a trezit de dimineață cu răcoare, în Tulcea. Deși pleoapele ne atârnau greu, nimic nu ne-a putut opri din a străbate drumurile acestei regiuni atât de frumoase.
Dimineața echipajul nostru (eu, Corina, Augustin, Anca și Doru) am fost în ”goana după bloggeri”, cum am numit-o noi. Aceasta însă numai după ce Doru s-a gândit că nu există trezire mai eficientă decât o doză de adrenalină administrată într-o sesiune de offroad scurtă, dar intensă. Prin urmare, a pus Outlander-ul la treaba. Tot ce vă pot dezvălui e că ne-am trezit aproape instantaneu. 🙂
Am poposit pentru început la Libida, cetatea de suflet a lui Bobby, care se întinde cât vezi cu ochii. Douăzeci și patru de hectare sunt cuprinse în această aglomerare urbană antică, făcând-o să fie cea mai mare astfel de cetate din țară. Din păcate, Libida este mai mult îngropată în pământ decât la vedere. Eforturi de a o readuce la viață fac doar muzeografii din Tulcea și grupuri de studenți la arheologie, care lucrează ca voluntari. Instituțiile statului se interesează prea puțin de a scoate la suprafață această comoră istorică ce zace sub picioarele noastre. Libida e minunat așezată, iar priveliștea din vârful dealului sub care se află cetatea îți taie respirația. Romanii puteau supraveghea întreaga zonă din vârful cetății, iar la baza dealului se afla așezarea, întinsă până în pădure. Locul acela are ceva magic în el, fiindcă, trecând prin pădurile de pe deal și reflectând la înțelepciunea oamenilor ce au trăit cu mii de ani înaintea noastră, nu poți să nu te înfiori. Deși vor mai trece nenumărați ani până atunci, mi-am proiectat déjà în minte cum ar arăta falnica cetate dacă ar fi dezgropată și restaurată. Cu siguranță ar fi una dintre cele mai frumoase cetăți din România! Desigur că nici căutătorii de comori și nici agricultorii înfocați n-au ocolit locul, iar Libida a fost parțial distrusă în urma acestor personaje răuvoitoare. Însă ce a rezistat 2000 de ani va mai rezista cel puțin încă pe atât, sper eu îndeajuns de mult ca experții să reușească să dezgroape trecutul și să-l aducă mai aproape de noi. Pentru aceasta, însă, e nevoie de mai mult de o mână de oameni și de mai mult de câteva mii de euro.
Pot spune doar ca Libida m-a cucerit și abia aștept să mai merg acolo și să dau o mână de ajutor, atât cât voi putea.
La Argamum am ajuns pe malul Lacului Razim, care este mult mai mare decât îmi închipuiam și pe care a fost cât pe-aci să-l confund cu marea, grație ”binevoinței” domnului Andrei Crivăț, care a ținut să insiste cu acest fapt. Argamum e o cetate aparte, atât prin amplasament, cât și prin senzația pe care ți-o imprimă. Mă simțeam de parcă aș fi nimerit într-o poveste croită pe măsura cerului de un albastru ireal, presărat cu cei mai frumoși nori pe care i-am văzut vreodată.
Ziua cetăților a continuat cu Enisala (Heracleea), care privește mândră către dealurile și văile din jurul ei. Deși nu foarte spectaculoasă din interior, Enisala este splendidă din afară! Domină întreaga priveliște, ca o femeie fermecătoare care știe că nu are nevoie să spună prea multe cuvinte. Din vârful cetății din nou m-am mirat cât de frumoasă poate fi Dobrogea, despre care, până la această călătorie, nu știam prea multe. Fotografiile vorbesc de la sine.
Am ajuns apoi la cetatea Histria. Mai întâi am vizitat Muzeul Arheologic Histria, care trebuie explorat pe îndelete, fiindcă ascunde o mulțime de comori pentru cei care apreciază semnele trecutului. Și nu sunt puține. Cetatea este și ea foarte mare și destul de bine întreținută și reconstituită. Ai ocazia să te plimbi prin piața publică, să vezi termele romane și să înțelegi exact cum era constituită o așezare romană din Dobrogea de acum 2000 de ani. La apus de soare, toate acestea te fac să te simți mic de tot și te motivează și mai mult să încerci să faci ceva cu adevărat important pentru lumea în care trăiești.
Seara am ”acostat” în Constanța, la hotelul Balada Nej. Hotelul a fost o supriză… interesantă, fiindcă este unul tematic, așa cum n-am mai văzut până acum în România. Balada Nej este un hotel cu profil vânătoresc și fiecare detaliu construia o atmosferă oarecum bizară, însă, cum am spus, interesantă. Am mâncat apoi cel mai gustos pui din lume (saramură de pui), la restaurantul Beta. Dacă treceți prin Constanța, trebuie neapărat să mâncați acolo!
Ziua a treia s-a încheiat cu un somn profund, demn de o călătorie intensă.
