Povestea unui oras de provincie

Dupa cum stiti (sau poate nu), eu sunt focsaneanca. Nascuta si crescuta in frumosul oras de pe Milcov, odinioara granita intre Moldova si Muntenia. Focsaniul are multe povesti de spus, adunate de-a lungul veacurilor, de pe vremea lui Stefan cel Mare si pana astazi.

Fost targ si granita, Focsaniul a avut o viata culturala bogata, presarata cu nume precum arhitectul Ion Mincu, inginerul Anghel Saligny, pictorul Gheorghe Tattarescu (ale carui picturi le-am admirat la MNAR fara sa stiu ca e din Focsani), gimnasta Gina Gogean si multi altii. La fiecare pas poti da peste o cladire cu o istorie impresionanta, cu locuri prin care au calcat cele mai importante personalitati din istoria Romaniei.

Ca la orice granita, in Focsani se facea contrabanda. Dar nu oricum, ci prin tunele sapate pe sub Milcov, pe unde se trecea cu caruta cu lemne si vin. Desi multe dintre aceste tunele sunt astupate, sunt sigura ca ele inca exista si ca pastreaza urme ale istoriei orasului.

Inconjurat de dealuri cu vii si paduri, Focsaniul a fost un targ renumit si pitoresc, din care au mai ramas putine cladiri vechi. Comunismul aproape a sters farmecul asezarii, sufocand locul cu blocuri si fabrici. Din cand in cand, cate un cutremur mai scutura pamantul si ne aduce aminte ca suntem neputinciosi.

Cu timpul orasul a crescut, s-a dezvoltat si s-ar fi dezvoltat si mai bine daca n-ar fi fost unii politicieni de la PSD care sa fure cu nesimtire. Dar nu vreau sa fac politica aici, fiindca mi-e sila (greata adicatele) de unii oameni. Sa nu va insele ochiul faptul ca oraselul meu are doar 100 si ceva de mii de locuitori, fiindca aici se invart bani cel putin la fel de multi ca pe vremea cand era o asezare boiereasca. Astfel, s-au investit bani in fabrici si in multe locuri de cheltuit banii: restaurante, baruri, terase si supermarketuri. Multe supermarketuri. Vreo 13 cu tot cu cele de profil de constructii. Insa viata culturala abia mai rasare prin cate un eveniment timid. Dupa zeci de ani abia au renovat Teatrul „Mr. Gh. Pastia”, unul dintre cele mai frumoase din tara, proiectat chiar de arhitectul Ioan Mincu. Multe cladiri istorice zac in paragina sau au nevoie disperata de renovare. Anul acesta au inceput sa renoveze Piata Unirii din centrul orasului, loc marcant pentru unirea de la 1859. Sunt tare curioasa cum va arata dupa.

Ca dovada a vechimii orasului, in timpul lucrarilor, in Piata Unirii s-au gasit morminte ce apartineau bisericii din centrul orasului, expertiza lor devenind motiv de discordie intre autoritatile urbei.

Ma plimb pe strazile orasului si simt ca acest loc are potential. Turistic, cultural, de care vreti. Dar potentialul e sugrumat de fite. Multe, alimentate de masini scumpe si extravagante de doi bani. Unele s-au mutat la Bucuresti, ca sa creasca printre alte fite, dar altele au ramas aici, unde se pot desfasura in voie. Si fitele se vad cel mai bine la nunti, ale caror costuri (total nejustificate de altfel) ajung sa te faca sa-ti dai palme de cat de snobi pot fi unii.

Una peste alta, mi-am dat seama ca imi iubesc orasul, desi ma simt putin stinghera cand ajung acasa dupa ceva vreme. Imi ia insa doar 2 zile sa ma reobisnuiesc cu el si sa nu vreau sa mai plec la cealalta casa, in Bucuresti. Doar ca n-as vrea sa-mi moara plantele.