Acest articol este pentru cei care nu vor să se oprească din a crește, oricât de mari ar fi provocările pe care le înfruntă. Aceste rânduri le sunt dedicate celor care nu vor să renunțe, celor care știu că învățarea este un proces fără sfârșit care ne dezvăluie în fiecare zi adevăruri și nuanțe.

Cresc de multă vreme în mintea mea acest subiect: educarea continuă. Am ales să spun educarea și nu educația, fiindcă educația este definită drept

”Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societății etc.; rezultatul acestei activități pedagogice; bună creștere, comportare civilizată în societate”,

iar pentru mine, educarea nu este un ”ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic”, ci un mod de a trăi. În educare eu văd cultivarea de sine, atât a eului profesional, cât și a celui personal.

Universul așteptărilor schimbătoare

Deși lucrăm încă pe orarul ce provine tocmai din vremea revoluției industriale, care stă drept mărturie la rezistența la schimbare a societății, evoluția omului în raport cu serviciul său a condus către asumarea unei vieți profesionale prelungite. Generațiile părinților noștri știau, în linii mari, cum se va desfășura viața lor: după terminarea studiilor se vor angaja, își vor forma o familie, serviciul va fi separat de viața familială, iar la vârsta potrivită se vor pensiona.

Eu am avut însă norocul să nu fiu crescută în acest univers al așteptărilor. Părinții mei s-au autodepășit în mod constant, au învățat să se adapteze schimbărilor puternice survenite după ’89 și întotdeauna s-au străduit să facă tot ce pot pentru a-și duce planurile la bun sfârșit, fie ele pe plan profesional sau personal. Ai mei nu au văzut și nu văd nici acum perioada de pensionare drept un interval de inactivitate în viața lor. De fapt, ei nici nu concep gândul că, într-o zi, se vor spăla pe mâini de responsabilități și se vor rezuma la a citi ziarul și la plimbări de după amiază. Munca îi menține activi și plini de viață, plănuind lucruri mari pentru familie.

Având modelele lor puternice drept exemplu, eu nu am gândit niciodată în liniile unei finalități a carierei. Mi-a plăcut să învăț de când eram mică și niciodată nu m-a deranjat dacă eram numită tocilară, fiindcă nu simteam nevoia să demonstrez nimănui că, de fapt, mie chiar îmi plăcea să asimilez cunoștințe și nu o făceam citind la nesfârșit aceleași lucruri. De la educația primită de la ai mei, care m-a făcut să am așteptări foarte mari de la mine, consolidată de experiența schimbărilor constante din societate am dobândit ideea clară că procesul de învățare nu se termină niciodată.

În mintea mea nu există un punct final în care mă voi sătura de muncă și voi spune că nu mai vreau să fac nimic în afară de a lenevi. Mintea mea n-ar putea niciodată să suporte o perioadă de repaos prelungit fără să fie stimulată să descopere, să cerceteze, fără ca micile sau marile curiozități să nu-i dea pace. Pentru mine nu există conceptul pe ”pensie”. Prefer ideea unor vacanțe prelungite cât timp am energia și cheful să cutreier lumea, decât să îmi economisesc toți banii în așteptarea anilor care îmi vor permite să stau toată ziua să citesc.

Continuă să crești

Cei care au impresia că, după ce termini o facultate și un masterat, ai finalizat ciclul de educație din viață, se înșală amarnic. Într-o societate competitivă precum cea în care trăim, în care informația abundă, individul este nu doar responsabil de propria-i educație, ci și dator să facă tot ce poate cu resursele pe care le are la dispoziție.

Eu percep acest proces de studiu continuu ca pe o binecuvântare. Faptul că pot aplica lecțiile învățate în relațiile cu prietenii mei în contextul socializării la un eveniment sau cunoștințele dobândite citind bloguri de comunicare în jobul meu este un privilegiu pe care îl avem acum și pe care părinții noștri nu l-au avut. De aceea mă întristează când văd unele persoane limitându-se la bagajul de cunoștințe acumulat în perioada finită a facultății sau chiar a masteratului. Educarea de sine este o acțiune continuă de rafinare a filtrelor proprii, a surselor de informare, un efort constant de îmbunătățire a abilităților profesionale și personale. Educarea e un mod de a trăi, de a crește, de a evolua.

Nu sunt de părere că toți ar trebui să avem cel puțin un doctorat sau că grosimea teancului de diplome ne certifică statusul de oameni ”învățați”, însă cred că, pentru a ne menținea mintea ageră și spiritul agil, avem nevoie de două tipuri de educare:

• formală, prin cursuri structurate, prin participarea la conferințe, seminarii, workshop-uri sau alte forme de predare organizată a cunoștințelor
• non-formală, prin lecturi proprii, prin discuții profunde cu ceilalți, care ne îmbogățesc și ne fac să creștem, prin dezvățarea de obiceiuri și provocarea sinelui să își mențină perspectiva deschisă oricărei posibilități.

De aceea nu sunt de acord să dormi pe o ureche dacă ai obținut un job bun și să uiți că este responsabilitatea ta să evoluezi ca profesionist. Văd tot mai des acest lucru și mă supără să observ cum oamenii își irosesc potențialul fiindcă sunt lipsiți de motivație sau leneși. Jobul tău îți va aduce exact atâta satisfacție cât efort ai investit tu în a-l face cât de bine poți. Formeză-ți și menține-ți apetitul pentru nou, pentru interesant, pentru profund, pentru frumos, pentru valoare, pentru mai mult și mai bine. Încearcă să fii în fiecare zi un pic mai bun, nu ca să-ți bucuri șeful sau ca să fii mai bun decât colegii tăi, ci ca să fii mândru de tine fiindcă ți-ai demonstrat că poți mai mult. Și știu că poți!

Sursa foto:
1. photo credit: Shishberg via photopin cc
2. photo credit: boltron- via photopin cc
3. photo credit: See-ming Lee 李思明 SML via photopin cc