Andra Zaharia

Lupul isi schimba parul, dar naravul…

The Wolf of Wall Street este punerea în scenă a unui joc perfid care a făcut ca diferența între pătura săracă și cea bogată a SUA să se adâncească teribil.

Desigur, povestea din peliculă se repetă în toate țările, în contexte diverse, dar cu aceleași elemente comune: lăcomia pentru bogăție și putere, decăderea morală, decăderea fizică, toate însoțite de exces. Am plecat cu un gust amar de la film, deși DiCaprio a făcut un rol absolut senzațional, pentru care merită Oscarul.

Scenariul filmului este bazat pe o poveste reală, iar subiectul controversat pe care îl aduce în discuție nu face decât să adauge la tentația de a-l vedea.

Nici nu pot spune dacă e bine sau rău să-l vedeți, fiindcă nu-l pot privi strict ca pe un film, ci doar în conexiune cu realitatea pe care o redă. După ce am citit mărturisirea fiicei unui astfel de lup, am privit cu alți ochi filmul. Știam că ”sistemul puternii” de pe Wall Street (ca și din alte zone) e putred cu totul, dar faptul de a-l vedea la cinema îl face chiar mai josnic.

Desigur, luxul și bogăția sunt apetisante din punct de vedere vizual, însă ecourile și consecințele unor astfel de întâmplări se resimt tot mai acut, nu doar la ei, ci și la noi. Și aș fi vrut un pic mai mult de la filmul acesta. Aș fi vrut să fie o trezire la realitate pentru cei care merg să-l vadă și încă nu realizează impactul acestor modele negative. Și dacă ar fi făcut-o, poate tot n-ar fi fost îndeajuns, fiindcă rareori se schimbă oamenii, așa cum arată și rolul lui DiCaprio.

De ce sa incerci totul macar o data

Fiindcă în viață avem nevoie de puncte de reper.

Nu vei ști niciodată cât de ușor sau greu îți e să te ții de mersul la sală dacă nu încerci.
Nu vei ști cât să merită să inveștești în anumite produse sau servicii până când nu le testezi.
Nu vei putea să evaluezi în mod corect valoarea muncii tale și, în consecință, îți va fi greu să ceri un salariu sau un fee corect atunci când faci un proiect sau îți cauți un job nou.

Această discuție nu este despre a ”testa” diverse vicii sau experiențe nocive (decât dacă asta vreți), ci despre a descoperi care ne sunt limitele, punctele de rezistență și zonele în care ne putem dezvolta.

Skydive Wing Suit via Shutterstock

Într-un mediu în care schimbările survin cu viteză amețitoate, a avea punte de reper te poate ajuta să-ți stabilești obiective, să urmezi o traiectorie care să-ți aducă satisfacție și să te fortezi să încerci lucruri noi.

Sunt multe de învățat din exercițiul constant de a experimenta, iar câteva idei excelente care vă vor ajuta să descoperiți mai multe despre voi și despre societate stau ascunse într-o carte foarte bună: Predictably Irrational, de Dan Ariely.

Așadar, ce ați vrea să încercați măcar o dată?

Mentalitatea de hacker

Probabil l-ați văzut pe puștiul acesta zilele trecute undeva prin social media și sigur v-a rămas în minte. Dacă nu, trebuie neapărat să priviți clipul.

Ce descrie Logan LaPlante nu este doar un mod revoluționar de a privi educația, ci orice domeniu. În lumina celei mai recente cărți citite (Drive – the Surprising truth about what motivates us), am realizat, încă o dată, că motivația generației tinere de a studia, lucra sau face orice proiect este una profund ancorată în nevoile și dorințele personale.

Poate unii dintre voi nu cred în posibilitatea unui mod de a învăța în afara sistemului, în baza unei mentalități care spune că trebuie să studiezi ce te interesează cel mai mult. Acum, mai mult ca oricând, e posibil să înveți tot ce ți-ai dorit sau nici măcar n-ai știut că-ți dorești vreodată.

Așa cum citeam și în cartea lui Dan Pink, cele mai bune rezultate pe care le obțin oamenii în orice proiect au la bază delectarea intrinsecă pe care le-o oferă acea activitate. Știi cum e să citești o carte care îți place atât de mult încât nu o poți lăsa din mână? Știi cum e să începi să lucrezi la un proiect și să nu simți cum trec orele? Acelea sunt lucrurile la care am munci aproape fără bani, din pura satisfacție pe care ne-o oferă. Acelea sunt lucrurile pe care ar trebui să le facem cu adevărat.

Eliminarea restricțiilor din modul de lucru ar avea beneficii imense, nu doar asupra educației, ci asupra oricărui domeniu sau sistem. Desigur, e nevoie de acomodare și încrederea că acest nou mod de a percepe și organiza lucrurile poate funcționa, însă rezultatele pot fi uimitoare. Oamenii care nu sunt îngrădiți devin mai responsabili, își găsesc mai ușor pasiunile și le urmează cu mai mult entuziasm.

Dacă toți copiii ar fi educați precum acesta, nu credeți că s-ar întâmpla schimbări extraordinare în societate? Ah, dacă aș avea 13 ani din nou….

Poate ar trebui să încercăm să împrumutăm toți câte ceva din mentalitatea de hacker, care nu are nicio legătură cu dimensiunea negativă care i se conferă. Hackerii sunt abili, agili, capabili să deconstruiască obiecte, sisteme, metodologii. Ei sunt cei care găsesc soluții noi, mai simple, mai creative și de multe ori neașteptate. Asta fiindcă ei nu joacă conform regulilor. Dar, până la urmă, care e sensul de a urma o serie de reguli care nu ni se potrivesc?

Cum m-am indragostit de cuvinte

N-aș putea spune cu exactitate când s-a întâmplat sau în ce circumstanțe, însă știu că prin liceu mi-am dat seama că m-am îndrăgostit iremediabil de cuvinte. Cu siguranță știam asta deja, fiindcă alesesem un liceu cu profil uman, în care limba română de împletea frumos cu lecțiile de engleză intensiv, franceză și spaniolă. Desigur, era și latina în peisaj, însă știm cu toții că rareori o limbă antică reușește să stârnească pasiuni, mai ales când e predată de profesori mai puțin înzestrați.

V-am povestit acum ceva vreme despre marii profesori din viața mea, cărora le datorez inspirația și motivația de a-mi urma pasiunile. Fiindcă astăzi e o zi specială, în care mulți dintre noi își aduc aminte de câte-o poezie pe care o rețin, mai mult sau mai puțin, și eu am rememorat o zi specială din viața de liceu.

Destinul a făcut ca ziua de naștere a dirigintelui nostru, Vasile Lefter, să fie pe 15 ianuarie, când reușea cumva să ne întoarcă înspre operele mereu actuale ale lui Eminescu. Era, desigur, autorul său preferat, pe care mi-l dădea mereu spre studiu înainte de olimpiade. Recunosc că nu m-a pasionat niciodată în mod deosebit poezia, însă acum am început să redescopăr farmecul și adâncimile sale. Dar să revin la poveste…

Holding an open book via Shutterstock

Domnul diriginte a fost pentru noi un om special, protector, extrem de inteligent și un dascăl desăvârșit, așa că voiam să-i arătăm aprecierea noastră. Așa că am scris din partea clasei câteva cuvinte pe care i le-am dedicat într-o mică serbare pe care el o organiza în fiecare an pentru Eminescu. După ce am recitat poeziile pe care și le-a ales fiecare, m-am ridicat și i-am citit gândurile noastre. Nu voi uita niciodată lacrimile din ochii săi, precedate de-ale mele, lacrimi de emoție și recunoștințî față de omul care ne-a îndrumat timp de 4 ani.

Dragostea mea pentru cuvinte are origini aproape organice, căci fără cuvinte nu am putea să le spunem oamenilor din jur ce simțim pentru ei. Cuvintele modelează realitatea, interacțiunile, cuvintele construiesc lumi imaginare fascinante și dezvăluie adevăruri neștiute. Cuvintele ne ajută să învățăm limbi noi și să descoperim alte universuri.

Iubesc aproape toate cuvintele și mereu mă minunez când o alăturare neașteptată mă surprinde sau când mai găsesc în dicționar (de obicei cel englezesc) vreun termen cu sensuri ce mă uimesc. M-am îndrăgostit de cuvinte probabil de dinainte să am prima amintire și sunt sigură că mereu voi avea motive să le iubesc.

Neintelesul Coelho

Recunosc fără rușine că am citit deja vreo câteva cărți scris de Paulo Coelho, printre care ”La râul Piedra am șezut și-am plâns”, ”Războinicul lumnii”, ”Pelerinajul”, ”Alchimistul” sau ”Manuscrisul găsit la Accra”.

Cărțile sale se citesc ușor, căci scrisul lui Coelho curge peste pagini, se întețește pe alocuri și apoi lasă loc meditației nocturne. Coelho e considerat un autor de mainstream al zilelor noastre, o parte integrantă a ”pop culture”, un personaj care nu poate accede decât pe jumătate (sau chiar mai puțin) în clasa intelectualilor contemporani. Eu însă nu cred asta și vă pot spune de ce.

Cea mai recentă dintre lecturile mele este o carte a autorului brazilian, ”Veronica de hotărăște să moară”, pe care îmi doream să o citesc de ceva vreme tocmai datorită titlului său care mă intriga. Multă vreme mi-am imaginat ce ar putea să se ascundă în paginile acestei cărți, iar conținutul său m-a mulțumit pe deplin. Povestea este una a segregării emoționale de o realitate sau alta, a descoperirii de universuri noi, a autocunoașterii și a libertății totale pe care o experimentează doar cei care nu mai au nimic de pierdut.

Însă dincolo de povestea din carte, am descoperit ceva surprinzător despre autorul său: Paulo Coelho a fost internat de multe ori în azile de nebuni, din cauza părinților săi, care, trăind în timpul regimului militar comunist din Brazilia anilor ’60-’70, nu acceptau că fiul lor voia să fie artist, considerând acest lucru o gravă deviație de la un comportament normal. Desigur, cartea aceasta e construită în jurul experienței autorului în instituțiile pentru cei cu probleme psihice, lucru care m-a făcut să percep cu totul altfel semnificația sa. Dezvăluirile sale despre terapia cu electroșocuri pe care o primea în mod constant, despre comportamentul său dezordonat și imprevizibil, toate m-au impresionat și mi-ai rămas în minte.

La finalul cărții stă frumos un eseu scris de Coelho într-o ediție din 1999 a ziarului The Sunday Telegraph Review din Londra în care explică toate întâmplările din viața sa care au dus la devenirea sa ca artist. Nu am reușit, din păcate, să găsesc articolul online, însă vă mărturisesc că istorisirea sa m-a făcut să cred că povestea cu cel mai mare impact dintre toate este chiar cea a vieții sale.

Cred că autorul brazilian e prea repede dat la o parte din cauza faptului că a vândut multe cărți. Cumva, orice autor care ajunge să aibă un anumit număr de best sellers cade sub povara propriului succes, devenind desuet fiindcă prea mulți oameni par să-l înțeleagă. Dar oare nu e și asta o formă de hipsterism sau snobism literar?

Îmi pare că poveștile lui Coelho au ecouri, mai puternice sau mai slabe, în fiecare dintre cititorii săi. El reușește să expună idei despre spiritualitate, viață emoțională, relații și personaje marginalizate într-un mod ce ne face să le înțelegem, cuprinzând, astfel, un pic din universul său interior.

Nu cred că e cel mai bun dintre autori, însă cred că a jucat rolul său în trezirea unor minți și suflete care altfel ar fi rămas adormite pentru totdeauna.

Și dacă vreți să citiți un articol bun, ce conține o conversație plină de tâlc cu Coelho, vă recomand acest articol din The Telegraph (2008).

Saving Mr. Banks – despre a-ti scrie propriul final fericit

Ieri seară am fost la primul film la cinema din an și mi-era teribil de dor de o peliculă cu adevărat bună, a cărei poveste s-o disec și să o documentez apoi cu multe căutări on sau offline. Și cât noroc pe mine să și găsesc ceea ce-mi doream.

”Saving Mr. Banks: în căutarea poveștii” a fost ca un balsam pentru suflet. Deși e făcut de Disney și prima impresie este că e un film pentru copii (mai ales din trailer), realitatea e că publicul său este cu totul altul.

Povestea filmului este construită în jurul unei întâmplări cât se poate de reale: Walt Disney s-a străduit timp de peste 20 de ani să o convingă pe scriitoarea P. L. Travers, creatoarea lui Mary Poppins, să îi dea drepturile de autor pentru a realiza pelicula omonimă. În timp ce lucrează la scenariu, P. L. Travers trece printr-o perioadă de catharsis care îi dezvăluie adevăratul motiv pentru care nu voia să de despartă simbolic de personajul pe care îl clădise cu atâta migală și sentiment.

Fără să divulg nimic din film, vă pot spune că substratul filmului este unul despre iertare, cel mai mare dar pe care ni-l putem face nouă sau celor dragi care ne-au rănit în clipe când eram vulnerabili și expuși (în copilărie, spre exemplu). Țesătura subtilă a peliculei vorbește despre vindecarea prin scris, prin construirea de povești și prin faptul de a le da acestora un final fericit. E un film emoționant și plin de curiozități legate de Walt Disney care vă vor încânta.

Tom Hanks, care e un văr îndepărtat al lui Walt Disney (sursa), face un rol splendid, iar Emma Thompson este desăvârșită în pielea personajului pe care îl interpretează. Și ce e interesant e că acesta e primul film cu Walt Disney ca personaj după o peliculă realizată în 1941 în care creatorul marelui imperiu mediatic s-a jucat pe sine (sursa).

Într-un fel sau altul, acest film trebuie să ajungă în fața ochilor voștri, căci altfel veți fi pierdut clipe de desfătare și o călătorie inițiatică alături de copilul din voi către liniștea sufletească.

PS: De vineri îl puteți vedea la Cinema City.