Am trecut peste ziua 5 petrecuta in Maramures, fiindca nu era nimic interesant de povestit. Am mai fost pe ici, pe colo si ne-am pregatit de plecare. Singurul fapt memorabil e ca mi-am gasit, in sfarsit, o pereche de sandale fara toc dragute si comode. Sunt o adepta a tocurilor, insa mai am nevoie sa-mi odihnesc bataturile din cand in cand.

Si a mai fost ceva, gazdele noastre aveau vreo 5 pisici, prilej de mare bucurie pentru mine, in conditiile in care iubesc matele! M-am jucat cu ele pana n-am mai putut iar in acea zi a fatat una dintre ele (de fapt, fatase in noaptea de dinainte). Mai jos aveti pozele cu felinele minunate! 😀

In ziua 6 am plecat de dimineata catre casa si habar n-aveam ce ne asteapta. Am mers pe traseul Baia Mare – Cavnic – Sighetu Marmatiei – Viseu de Sus – Borsa – Pasul Prislop – Ciocanesti – Iacobeni – Campulung Moldovenesc – Gura Humorului – Voronet. A fost o adevarata aventura acest traseu si va voi povesti in cele ce urmeaza.

Pana in Sighetu Marmatiei drumul e bunicel, nu stralucit, dar bun. Insa pe la Viseu de Sus si Borsa se ingusteaza teribil si e plin, dar plin de gropi. Nu stiu daca m-ati inteles, asa ca o sa nuantez. Soseaua e, de fapt, o dispunere aleatorie de gropi, care de care mai adanci si mai mari. In aceste conditii, viteza scade, iar adevarata provocare este atunci cand trebuie sa mai si urci si sa conduci pe serpentine. Nu am cum sa explic cat de traumatizant e. Am simtit ca mi s-au zguduit toate intestinele si s-au amestecat, astfel incat nu o sa mai pot manca nimic vreodata. Capul imi huruia de atatea gropi, iar frana era calcata aproape constant. Nu cred ca am mers cu mai mult de 70km/h, care oricum era o viteza incredibila pentru acel drum. Si am mers asa vreo 200 de km. Cei mai traumatizanti 200 de km din viata mea.

Cu toate astea, am ajuns in varful Pasului Prislop si am trait cele mai coplesitoare senzatii din viata mea. La picioarele noastre se intindea o vale desprinsa din romanele lui Sadoveanu, iar Bistrita izvora, asa cum o face de atata vreme, linistita, cautandu-si calea. Era un moment de inaltare sufleteasca si de umilitanta in fata naturii. Am stat sa savuram momentul si sa-mi pictez in minte unicitatea acelei clipe.

Desigur, m-am incruntat la gandul ca nu pot face o poza decenta, fiindca aparatul foto era stricat, iar telefonul meu, singurul care face poze decente, era descarcat. Am facut poze cu telefoanele din dotare (camera VGA) si o sa le pun totusi, dar asta cand o sa fac rost de ele, fiindca sunt in telefonul mamei mele. Dincolo de asta, a fost unul dintre acele momente perfecte. Oricat de prost ar fi drumul, merita sa o luati pe acel traseu.

Va pun o poza de pe Google, ca sa va faceti o idee de cat de frumos poate fi acel loc, pana vin eu cu poze.

Ne-am continuat drumul zdruncinat si am trecut prin comuna-muzeu Ciocanesti (ciocanesti.com – :)) m-a distrat rau numele site-ului). Am ramas impresionata de modul in care erau decorate casele, cu motive traditionale si o paleta de culori foarte frumoasa. Am vazut ca si casele noi se conformau acestui stil si m-am bucurat ca totusi se mai pastreaza traditiile. Am descoperit ca in aceasta comuna au lor Festivalul National al Oualor Incondeiate si Festivalul National al Pastravului. Puteti citi pe site despre ce e vorba.

De la Iacobeni am iesit in E58: lata, nou facuta, consolidata, cu parapet, fara gropi…visul oricarui sofer! Am simtit de parca ne oprisem din mers cu picioarele goale pe un drum cu pietre ascutite si ne-am asezat pe un pat de puf. A fost reconfortant. Am ramas impresionata de statiunea Gura Humorului: totul era foarte curat, multe flori in centru si liniste. Foarte dragut. 🙂 Am ajuns apoi la Voronet, dupa multe ore de condus.

Desi am vazut toate celelalte manastiri din nordul Moldovei de vreo 4 ori (Agapia, Varatec, Putna etc.), niciodata nu am reusit sa ajung la Voronet sau la Dragomirna, asa ca, de data asta, nu puteam rata ocazia, mai ales ca Stefan cel Mare e supereroul meu! 😀 Prin urmare, am decis sa mergem sa vedem manastirea si sa ramanem acolo peste noapte. Voronet este splendida, o bijuterie si am apreciat pictura enorm. Mica, simpla, nepretentioasa, Voronet e mostenirea lasata de Stefan noua, iar eu trebuie sa recunosc ca m-am simtit tare mandra ca sunt moldoveanca (nu ca n-as fi in restul timpului). 🙂 Tatal meu mi-a povestit ca acum 20 de ani, cand fusese el ultima oara acolo (cu putin timp inainte sa ma nasc eu, carevasazica), manastirea era izolata. A ramas surprins de cate pensiuni au fost construite de atunci, ajungand pana langa zidul manastirii, langa care s-a amenajat un targ destul de mare cu tot felul de suveniruri.

Dupa ce am vizitat, ne-am gasit o pensiune draguta, la poalele dealurilor, decorata cu muuuulte flori si ne-am odihnit in liniste. A doua zi m-am jucat nitel cu matele de acolo si am pornit spre casa.

Am mers apoi la Manastirea Dragomirna, aflata la cativa kilometri de Suceava. Este impresionanta prin statura si prin simplitatea sa. Zidul care o inconjoare te anunta ca acolo e ceva demn de a fi descoperit si chiar asa este. Dragomirna are o frumusete aparte, solitara. M-am delectat la muzeul medieval din incinta manastirii, amenajat foarte frumos si care chiar are lucruri interesante de vazut. Picturile din interiorul bisericii mari sunt uimitoare. Ai senzatia ca ai pasit in alta dimensiune temporala. M-am simtit cu atat mai impresionata cu cat cel mai mare verisor al meu a lucrat la reconditionarea picturilor, participand la un program initiat de UNESCO. Nu uitati sa Voronet si Dragomirna fac parte din patrimoniul cultural mondial, ceea ce mi se pare o recunoastere onesta a valorii acestor asezaminte.

Dupa ce ne-am bucurat de aceasta oprire, am mers pe drumurile Moldovei, gandindu-ma la cat de inspirat trebuie sa se fi simtit Sadoveanu de aceste meleaguri. Cred ca v-ati dat seama pana acum ca sunt un mare fan a lui Sadoveanu, iar acum il apreciez si mai mult pentru ca randurile sale le vor aduce aminte urmasilor nostri de frumusetile tarii noastre multi ani de acum incolo.

Desigur, nu puteam rata Hanu Ancutei, pe care l-am gasit pitoresc si neobosit, primindu-si oaspetii cu acelasi entuziasm ca in vremea lui Sadoveanu. Langa han sta o statuie a lui Sadoveanu, alaturi de cele 2 Ancute din poveste. Inauntru te vei simti ca in vremurile de demult, decorul fiind realizat cu bun gust si in acord cu traditiile romanesti. Am ramas placut impresionata de formatia care canta live, chiar si la ora aceea (cred ca era ora 12), cu avant si chef. A fost tare frumos sa traiesc inca o bucatica din povestile care mi-au animat adolescenta.

Am mers pe traseul Voronet – Suceava – Mitocu Dragomirnei – – Suceava – Falticeni – Roman – Bacau – Adjud – Marasesti – Focsani. Am ajuns acasa franti de oboseala. Dupa 1200 de km parcursi si o multime de locuri vazute. A fost extrem de frumos, dar ar fi fost si mai bine daca am avea si noi o amarata de autostrada care sa ne duca mai repede dintr-un capat intr-altul al tarii. Pana atunci, insa, nu trebuie sa uitam sa ne bucuram de ea asa cum este.

PS: Iar ma scoate din minti WordPress-ul cu pozele. Imi cer scuze de invalmaseala. 🙁