Maramures – day 4
Ziua 4 a inceput foarte de dimineata. Adica trezirea pe la 7:30, fiindca urma un traseu lung, in care voiam sa includem cat de mult putem.
Am mers spre Cavnic cu destinatia Manastirea Barsana. Pe drum ne-am oprit sa culegem niste afine, fiindca dealurile erau pline de oameni care se indeletniceau cu aceeasi activitate. Eu aveam impresia ca afinele cresc precum murele sau zmeura, in tufisuri (nu cu tepi), dar am descoperit ca, de fapt, sunt ca niste fire cu frunzulite. Afinele erau extrem de gustoase si coapte, dar, din pacate, patau foarte tare, astfel incat ne-am ales cu mainile mov, dar a meritat.
Apoi gazdele noastre ne-au pus sa oprim masina intr-o rampa. Dealul era maricel si nu stiam exact de ce facem asta, dar am zis sa ne conformam. Am oprit motorul, am scos din viteza si am asteptat. Masina a inceput sa urce de una singura dealul si chiar a prin ceva viteza pana sus. Am ramas cu gura cascata…:O Am zis sa mai incercam inca o data. La fel. Senzatia e cat se poate de ciudata, dar e f interesant de experimentat. Bineinteles ca dupa asta au inceput discutii cu referire la ce ar putea cauza acest fenomen. Fiecare a venit cu teorii: ba minereuri sub deal, ba iluzie optica etc. Cert e ca am ajuns acasa si m-am uitat pe net si unii spun ca ar fi o iluzie optica, iar altii ca ar fi o deformare a atractiei gravitationale in acel punct. Nu stiu carei teorii sa-i dau crezare, fiindca acolo chiar pare ca e deal, dar va puteti uita aici, ca sunt unii care au filmate experienta. Daca treceti pe acolo, intrebati unde e locul si mergeti si voi, iar apoi astept parerea voastra. 😀
Dupa ce ne-am revenit din admiratia fata de fenomenul descris am ajuns la Manastirea Barsana. Trebuie sa precizez ca nu sunt foarte religioasa de felul meu, dar am mers fiindca voiau ai mei si depindeam de ei si s-a dovedit a fi un loc dragut. Apreciez locurile de cult din perspectiva istoriei lor si nu neaparat pentru valoarea lor religioasa. Barsana e o manastire noua, proiectata de un arhitect din a carui munca a rezultat un complex foarte frumos. Are muzeu si toate cele, flori atat de frumoase ca par ireale si un stil aparte. Turla incredibil de inalta a bisericii m-a facut sa ma intreb cum au reusit oare sa faca o schela atat de inalta. Cu toate acestea si dincolo de aprecierea pentru pozitionarea elementelor care compun complexul, nu pot spune ca am fost extrem de impresionata. Lipsa unei istorii in spatele cladirii cred ca a facut-o sa para oarecum insipida. Dar a fost dragut.
De la Barsana am mers inspre Sighetul Marmatiei, pentru a vedea Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Poate suna neinteresant, dar pot spune cu mana pe inima ca a fost cea mai intensa experienta pe care am avut-o in toata aceasta calatorie. Din 1993, Fundatia Academica Civica, in frunte cu Ana Blandiana si Romulus Rusan, a preluat inchisoarea Sighet, care se afla intr-o stare jalnica. Proiectul realizat de Fundatia Academica Civica a fost inaintat Consiliului Europei si a inceput sa se materializeze din ’93. Astazi este un muzeu de care romanii aveau nevoie pentru a intelege Romania de azi.
Fiind nascuta in ’87 nu am avut ocazia sa traiesc comunismul si intotdeauna am incercat sa inteleg ce a insemnat aceasta experienta pentru parintii mei si pentru generatiile trecute si influenta acelei perioade asupra conceptiei de astazi asupra vietii. Nu am reusit niciodata pe deplin, fiindca simplul contact prin documentare era impersonal si insuficient de detaliat. Vizitarea acestui memorial a constituit, insa, o experienta aproape traumatizanta. Nu cred ca pot exprima in cuvinte cu e sa treci prin fiecare celula a inchisorii si sa citesti, sa vezi si sa simti intreaga istorie a comunismului, a durerii si a cicatricilor vesnice din sufletul celor care au trait si au murit in acea perioada. Trebuie sa precizez ca la Sighet au fost inchisi foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, printre care si Iuliu Maniu si Gh. I. Bratianu. 
Veti gasi acolo o istorie extensiva a faptelor, obiecte ale celor din inchisoare, randuri scrise de oameni care au sacrificat totul pentru idealurile lor si pentru libertatea spiritului. Cronologiile dintr-o carte nu vor fi niciodata de ajuns pentru a intelege motivul pentru care nici acum societatea noastra nu este pe deplin vindecata de aceste traume. Veti vedea chipurile oamenilor inchisi acolo si le veti citi in ochi focul spiritului care nu ii sustinea in lupta pentru o lume mai buna. Am trait fiecare poveste cu incrancenare. In acel loc abia poti sa respiri si te simti mic si neinsemnat, iar toate lucrurile care ti se intampla par nimicuri pe langa povestile tragice ale oamenilor care au luptat pentru ceva mai mare decat ei. Durerile din fiecare zi devin inexistente in clipa in care incerci sa intelegi, sa vezi si nu doar sa privesti, sa asculti si nu doar sa auzi. Cel mai mult m-au impresionat ochii oamenilor din fotografii, holul nesfarsit cu chipurile celor care murise in acea inchisoare, grupul statuar din curte si poeziile scrise in inchisoare. Citind randurile scrise cu durere si din cea mai adanca iubire pentru tara, am inteles ca noi aproape am pierdut aceasta capacitate, fiindca perioada comunista aproape ne-a sters memoria, lipsindu-ne de identitatea de care avem atata nevoie. 
E nevoie de forta ca sa dai piept cu adevarul, desi acel loc te dezbraca de orice prejudecata, de orice idee pe care ai fi avut-o inainte despre ce a insemnat comunismul. Te invata sa fii din nou roman si sa nu renunti la lupta. Este unul dintre acele locuri care schimba ceva in structura persoanei tale, asa cum mi s-a intamplat mie. Este un proces de constientizare prin care trebuie sa treaca orice roman pentru a fi cu adevarat roman. Mergeti si veti intelege de ce spun asta…
Continuarea in postul urmator…