Mi-am revenit cu greu dupa ce am vazut Memorialul din Sighet, dar ne indreptam catre Cimitirul Vesel de la Sapanta si am contat pe asta pentru a ne ridica moralul. Insa, intotdeauna e mai multa decat ceea ce e vizibil la prima vedere.

Am ajuns la Sapanta si ma asteptam sa trebuiasca sa mergem in capatul satului pentru a vedea cimitirul, dar impresia mea nu prea corespundea cu realitatea. Cimitirul e plasat aproape de centrul satului, inconjurat de terase si pensiuni, iar ulita e foarte circulata. Nu pot spune ca am fost prea incantat de acest fapt, mai ales ca ma asteptam sa fie un loc linistit, de reflectie. La zgomotul general mai contribuiau si muncitorii care lucrau la reabilitarea bisericii, dar asta era oarecum inevitabil. Cimitirul e mai mic decat ma asteptam, dar nu lipsit de farmec.Cand incepi sa citesti pe cruci iti dai seama ca o sa dureze pana sa afli povestile tuturor celor care se odihnesc acolo.

Stan Patras, creatorul cimitirului si al idei de a sculpta si picta crucile astfel, avea o intelegere profunda a vietii si a mortii. Mi-am dat seama de acest lucru din capacitata sa de a rezuma in cateva cuvinte experienta de viata a unui om. Pline de subtanta, versurile de pe cruci sunt mult mai profunde decat ne-am astepta si imprima o alta conceptie asupra mortii, si anume aceea ca nu trebuie sa o privim ca o disparitie, ci ca o mostenire pe care acea persoana o lasa lumii. Stan Patras a facut acest lucru cu succes, iar crucea sa din cimitir, aflata in fata bisericii, e cea mai simpla dintre toate. Pot afirma ca a fost un simbol al intelepciunii populare si al bogatiei unei vieti simple.

Am intalnit in Cimitirul Vesel spanioli, portughezi, italieni si germani. Chiar daca nu intelegeau ce era scris pe cruci, desenele erau suficient de expresive pentru a dezvalui viata celui care se odihnea in acel loc.

O parte din cruci erau reconditionate, la cererea familiei, iar altele erau spalate de ploi, incat era nevoie de un efort pentru a descoperi poveste unei alte vieti.

Dupa ce am vizitat cimitirul am mers la casa memoriala a artistului Stan Patras. Am descoperit o casa simpla de tara, cu 2 camere, decorata cu tot felul de sculpturi.  Cele 2 scaune sculptate din incapere simbolizau nasterea, casatoria si moartea, iar fiecare lucru de acolo parea sa fie incarcat de semnificatie. Nimic nu fusese lasat la voia intamplarii. In camera de la intrare statea inramat un articol din New York Times al carui titlu suna: “You’ll die laughing if you’re not already dead”. Stan Patras crease ceva mai mare decat el si dusese faima tarii noastre peste tot in lume. Urmasul sau in ale meseriei, Dumitru Pop, a fost ucenicul lui Stan Patras de la 9 ani.

Conducandu-ne la atelier, doamna de acolo ne-a povestit ca astazi vestitele cruci sunt pricina de conflict intre Dumitru Pop si restul satului. Motivul acestei intamplari este ca o alta firma din sat face cruci si a inceput sa le semneze, lucru pe care nici StanPatras si nici Dumitru Pop nu l-au facut niciodata, fiindca interesul lor nu a fost de a face bani, ci de a face ceva pentru comunitate, pentru sat. Insa cum goana pentru bani nu tine cont de nimic, aceasta firma si alti mesteri doritori de averi, impreuna cu preotul bisericii si cu satenii s-au aliat impotriva lui Dumitru Pop in incercarea de a-l lipsi de dreptul de a mai face astfel de cruci. Se pare ca inregistrarea crucilor de Sapanta la OSIM de catre Dumitru Pop i-a starnit si mai tare pe sateni, care au uitat ca fara Stan Patras nu ar fi avut nimic. 

In atelier am vazut o cruce pe care scria in italiana si tot de la doamna de acolo am aflat ca astfel de cruci au plecat catre Franta, Germania si chiar mai departe. Iata ca intelepciunea populara nu are limite. Totusi, satenii din Sapatana se pare ca au pierdut aceasta intelepciune. Am ramas profund impresionata de aceasta poveste a unui om care cred ca s-ar rasuci in mormant sa stie ca mostenirea sa de bunatate si intelepciune a devenit o simpla sursa de bani.

Am plecat intristata de faptul ca valorile lumii in care traim s-au dizolvat in egoism si superficialitate, dar cu speranta ca mai sunt oameni cu suflet, care mai sustin principiile unei vieti frumoase si drepte. Daca cineva stie cum l-am putea sustine pe acest om (Dumitru Pop), va rog sa ma contactati, fiindca as vrea sa dau si eu o mana de ajutor.

De la Sapanta am plecat catre Certeze, o localitate despre care gazdele noastre ne-au spus ca ne va surprinde…cel putin.

Povestea oamenilor din Certeze este urmatoarea: ei au fost intotdeauna bogati, chiar si in timpul comunismului. Nu se stie cum si de unde, dar puteau sa plece in afara cand voiau, aveau case mari si n-au dus-o niciodata prost. Dupa revolutie au plecat peste mari si tari, mai ales in Franta si au facut bani. Cu banii au inceput sa-si construiasca niste casute, apoi case, apoi casoaie. Vile mari cat blocurile. De atunci, toti banii pe care ii fac ii baga in case. In fiecare an le mai adauga cate ceva sau le darama ca sa mai faca un etaj.

Va spun cu mana pe inima ca n-am vazut in viata mea asa ceva! Toate casele sunt cel putin cat blocul de 3 etaje in care stau la Focsani. Mari, nene, i-men-se! Nu cred ca se mai gaseste asa ceva in Romania (stiu, mai sunt casele cu turnulete, dar astea se detaseaza lejer). Bare de aluminiu cat cuprinde, inclusiv la garduri, sticla, auriu, argintiu, kitsch la superlativ. Mai erau si unele acceptabile, dar marimea le facea sa-si piarda orice speranta de bun gust. Ma uitam si ma miram de idiotenia oamenilor.

Scuzati pozele nereusite, dar erau facute din masina, din mers.

A, sa nu uit. In casele astea mari nu sta nimeni. In spatele acestor casoaie, oamenii au casele batranesti in care stau toti inghesuiti, ca nu au bani sa incalzeasca ditamai hardughia. Nu se duc in ea decat pentru a face curat sau pentru a-si primi oaspetii ca sa se laude cu “valoarea mea, valoarea mea”. Prostie paroxistica. Mormanele alea de beton, sticla si aluminiu sunt asortate cu super masini, ca nu se putea altfel. Doar ca am vazut numai femei conducand, fiindca toti barbatii sunt plecati la munca. Astfel, in Certeze veti gasi numai femei si muncitori, care trebaluiesc de zor la un alt etaj al vreunei case.

Casa de mai jos este exemplul suprem. Balconul ala din fata casei, asa, ca pentru un “imperator”, nu avea cale de acces. Adica era acolo doar de chestie. Ma mir ca a lasat vreun loc neacoperit de vreo statueta de gips sau de vreo alta chestie dezgustatoare. Doamne, mai e cineva in gradina sau au sarit toti gardul?

Am plecat de acolo cu mintea in loc, intrebandu-ma cum pot fi unii atat de prosti… N-am reusit sa-mi dau seama nici acum si nu cred ca voi intelege vreodata.

Am mers pe langa Tisa si am savurat peisajul si linistea, iar seara m-am odihnit dupa o zi atat de plina. Cu siguranta Maramuresul este o zona care are multe de oferit, dar trebuie neaparat sa rugati pe cineva sa va duca in toate locurile astea, pentru ca nu trebuie sa pierdeti nimic.