Când eram în liceu și în facultate, în toate proiectele pe care le făceam, ne doream să fim luați în serios, foloseam un vocabular cât mai elevat și complex, serios și mulți termeni de specialitate. După câțiva ani de muncă am realizat însă că e nevoie de joacă în munca pe care o faci, iar aceasta nu e doar o realizare la nivel personal, ci și la nivel de companie, oricât de mare sau de mică ar fi aceasta.

Goana către maturitate e o dorință naturală către evoluție, către momentul în care crezi că vei fi mai fericit dacă ești independent financiar. Momentul în care ajungi acolo, însă, uneori are un gust ușor amar, fiindcă nu mai ai prea mult timp să te bucuri de acest lucru. Mie îmi lipsesc momentele în care mă simțeam protejată și în care știam că cele mai mari griji ale mele erau să învăț bine și să mă dedic proiectelor la care lucram. Când mizele cresc, la fel și grijile și temerile se amplifică.

Înapoi la joacă

Probabil unul dintre cele mai grele lucruri din viața de adult este întoarcerea la joc. Mă refer aici la acel joc productiv, care îți stimulează simțurile și creativitatea, care te relaxează suficient de mult încât să te bucuri de lucrurile mărunte și încât să-i faci griji doar pentru lucrurile cu adevărat importante.

Când ești mic, vrei să fii serios ca să fii luat în seamă. Când ești mare, vrei să fii iar jucăuș și copil, ca ceilalți să nu te trateze cu răceală. La fel li se întâmplă oamenilor și, prin extensie, companiilor. Cu toții vrem să auzim povești, vrem să vedem zâmbete și să fim primiți cu căldură.

Nu știu exact cum funcționează mecanismul acestei regăsiri și de unde începe ea, fiindcă tot ce îmi doresc este să nu mai iau atât de în serios… totul. Fără o doză de autorironie și încă o doză de umor, unele momente sunt greu de depășit.

Așadar, de unde începe drumul acesta către regăsirea copilului din noi? Dacă ați găsit ”the rabbit hole” să nu vă sfiiți să o împărtășiți cu noi, restul, care se plimbă încă prin pădure fără busolă.

Sursa foto.