Cand eram eu mai tanara, adica pe cand eram in clasa a X-a, am facut 2 ani de canto. Dragoste mare intre mine si muzica, materializata prin cateva concursuri pe plan local, o participare la Popstars si ceva cantari in cadrul a diverse spectacole de genul Ziua Copilului, Ziua Dascalului – chestii cuminti.
Pasiunea mea pentru muzica s-a manifestat mai intai in relatia cu instrumentele. La 5 ani incercam sa invat sa cant la vioara, care, chiar mica fiind, era aproape cat mine. N-am reusit s-o dovedesc, nu prea aveam eu rabdare. Pe la 7 si, respectiv, 8 ani m-am apucat de lectii de pian. Era frumos, imi placea, dar profesoara mea arata mai mult a barbat decat a femeie, ceea ce ma infiora. Am abandonat si pianul. Intr-a VI-a, dat fiind ca aveam un prieten de familie care canta la chitara, am zis s-o incerc si pe asta. M-am tinut vreo jumatate de an, dar lipsa degetelor lungi si a rabdarii m-a facut sa renunt.
Acum nu mai stiu sa cant la niciun instrument, dar vocea inca ma tine; sau cel putin asa cred eu. E adevarat ca nu suna ca atunci cand faceam canto, dar, daca o incalzesc nitel, e decent.
Cheful de cantat nu mi-a trecut si uite asa am iesit cu prietenele mele la karaoke o data, La Cafe Deko, insa atmosfera rece nu prea m-a incantat. Am iesit insa din nou alataseara si de data asta a fost de pomina.Cafeneaua Actorilor e un loc primitor, cu sau fara karaoke, dar dupa meci (pierdut de Steaua – nici n-are rost sa mai scriu despre asta) eram gata sa iau cu asalt microfonul. Cand mi-a venit randul nu mai stiu exact cum am cantat – stiu ce, dar nu cum -, insa nu m-a huiduit nimeni si am presupus ca nu a fost asa de rau.
Data viitoare o sa fac o treaba mai buna! A fost placut sa ma desfasor din nou. 🙂