Ieri am avut festivitatea de absolvire in Aula Magna de la Facultatea de Drept. Desi imi pare rau ca n-am putut face asta la noi la facultate, e de inteles, fiindca nu avem nici un amfiteatru suficient de incapator pentru 140 de studenti si parintii lor. 🙂 Mai ales ca au venit familii numeroase, de la parinti si bunici la unchi, surori si verisori.

Festivitatea de absolvire a Facultatii de Litere, sectia Comunicare si Relatii Publice, promotia 2006-2009. A fost o zi frumoasa si plina de emotii de tot felul. Abia am reusit sa dorm cu o noapte inainte si toata dimineata am avut un nod in gat. Trebuia sa tin un discurs in fata colegilor mei, in fata profesorilor si in fata parintilor si aveam impresia ca nimic din ce-as putea scrie nu va fi suficient de bun.

Am ajuns acolo, ne-am luat robele in primire, ne-am chinuit sa nu ne iasa urechile de sub toca si ne-am asteptat cu emotie parintii si rudele. Au venit si profesorii si ne-am luat locurile in amfiteatru, sperand ca ceremonia sa tina cat mai mult, ca acesti ani frumosi sa nu se incheie atat de brusc.

Domnii profesori ne-au vorbit frumos, induiosator, unii chiar ne-au cantat (domnul profesor Dinu :X), iar altii si-au jucat perfect rolul de “acuzat de exces de bunavointa”. Pe chipurile noastre sau intiparit zambete, apoi lacrimi si nostalgie. A fost o ceremonie peste masura de emotionanta. Apoi mi-a venit randul sa vorbesc. Emotiile mi-au sugrumat vocea la inceput, dar pana la sfarsit am reusit sa-mi fac audienta sa zambeasca. 🙂 Am fost tare fericita sa-i vad pe toti impreuna: parinti, profesori, colegi si prieteni, in una dintre rarele ocazii pe care le avem pentru astfel de intalniri extraordinare.

S-au facut multe poze, s-a zambit, s-au impartit pupaturi, imbratisari si felicitari. A fost o zi pe care n-o vom uita niciodata, cand ne-am simtit mai uniti decat am fost in 3 ani si mai maturi si intelepti decat am crezut ca suntem.

Multumirile nu pot fi niciodata suficiente, de aceea as vrea sa aduc aminte ca nu as fi reusit nimic fara sustinerea, dragostea si ambitia de a reusi data de parintii mei. Ei sunt mereu cea mai puternica parte din mine, fara de care nu as fi reusit. Apoi trebuie sa le multumesc domnilor profesori,care au stiut sa scoata la iveala tot ce e mai bun din noi, care ne-au oferit provocari si mijloacele pentru a le face fata. Si multumesc, dragele mele colege si prietene, pentru zambete, pentru incurajari si pentru zilele frumoase in care lucram la proiecte pana tarziu in noapte.

In cele din urma, trebuie ceva care sa inspire, iar acest citat mi-a facut cu ochiul:

“Do not go where the path may lead. Go, instead, where there is no path and leave a trail.” – Ralph Waldo Emerson

Mda…imi pare rau pentru aranjarea pozelor, dar WordPress ma chinuie maxim cu chestia asta. O sa-i dau eu de capat la un moment dat!