Poate ni se întâmplă prea des să avem senzația că trăim. Ducem o existență călduță, molcomă, liniară, cu prea puține lucruri care să ne scoată din rutină. Nu e nimic în neregulă cu asta, fiindcă și eu m-am confundat câteodată cu acest șir de povești nu tocmai fermecătoare și poate nu aș fi conștientizat toate astea atât de acut dacă nu m-aș fi lovit cu violență de spiritul unui om cu adevărat viu.

Vorbesc aici despre nimeni altul decât Goran Bregovic! Concertul de aseară, din cadul festivalului DaKINO 2010 (care a aniverst 20 de ani), a fost ca o infuzie de poftă de viață, ca o vrajă care în loc să te arunce într-o realitate paralelă, îți transformă lumea. Puține experiențe muzicale m-au influențat atât de mult ca cea de aseară, poate și pentru că Goran Bregovic nu face doar muzică.

Mai important decât ce e pe scenă e ce se petrece în sală la concertele bosniacului. O nebunie mai ceva ca în ”La Țigănci” a lui Eliade te cuprinde. Sângele începe să-ți fiarbă în vene, ochii și se aprind, pieptul îți tresaltă, iar călcâiele te ard. Fără să înțelegi o iotă din versurile sale, Bregovic îți insuflă o poftă de viață care te face să lași tot la o parte și să strângi momentul în palmă și să muști din el cu poftă.
Ca nu cumva să te crezi nemuritor, Bregovic îți aduce aminte că ai un suflet, pe care ți-l sfâșie cu acorduri de jale, care par să răsune chiar în pieptul tău.

Vocea lui Alen Ademović ți se imprimă în piele, ți se scurge prin timpane și ajunge direct în sânge, unde se evaporă mai ceva ca alcoolul. Dacă după un concert de-a lui Bregovic nu ești beat de bucurie și nu-ți vine să strângi pe toată lumea în brațe, atunci ai pierdut o experiență importantă.
Bregovic și a sa Weddings and Funerals Orchestra mânuiesc cu dibăcie secretele vieții și ale morții, care se împletesc în jocuri viclene printre instrumentele și vocile lor. Oamenii ăștia mi-au lăsat impresia că știu ceva mai multe decât noi, restul muritorilor. Muzica lor e una a spiritului, care are nevoie de instrumente doar pentru că nu o putem auzi altfel. Până și timpul se scurge mai repede, fiindcă jur că nu știu când au trecut cele peste 2 ore de concert.

La sfârșit, toată sala dansa, deși greu le mai e câteodată românilor să se dezmorțească.
Bregovic încheiat seara cu o doză din umorul său extraordinar, spunând următoarele: ”We can finish with a song that we play for the funeral of presidents and politicians (și au început să cânte ceva sobru și trist) or we can sing a song that we play when normal people die (și au început să cânte ceva vesel), but please donțt die, because we are very expensive!”
Tot ce pot spune eu e că, dacă prin absurd mă mărit vreodată, vreau să-mi cânte Goran Bregovic la nuntă! :))