Dintre filmele SF lansate până acum anul acesta, le-am văzut pe următoarele:
- Oblivion – destul de bine legat, cu un Tom Cruise care pare că a descoperit fântâna tinereții fără bătrânețe.
- Man of Steel
- Iron Man 3 – excelent, ca de obicei. Amuzant, plin de acțiune și cu unicul Robert Downey Jr.
- Star Trek: Into Darkness – foarte bun! E de văzut măcar pentru prestația lui Benedict Cumberbatch.
- The Host – a fost atât de slab, încât nu m-a motivat să scriu despre el
- After Earth
- Cloud Atlas – frumos, interesant, însă nu m-a impresionat până la capăt. Nu a fost deloc un nou Matrix, dar cu alt specific, așa cum ne așteptam.
Din aceeași categorie, mai am de văzut următoarele:
- Pacific Rim
- Ender’s Game
- Robot & Frank
- Gravity
- The Wolverine
- Thor: The Dark World
- The World’s End
- Last Days on Mars
Am evitat World War Z și The Purge pe motiv că sunt excesiv de violente, plictisitoare sau dezgustătoare pe alocuri, așa cum pare că va fi și Riddick. Dar m-am bucurat din plin de ceea ce eu cred că e cel mai bun SF din 2013: Elysium.
Unul dintre motivele pentru care Elysium este atât de bine realizat este regizorul și scenaristul său, Neill Blomkamp, care a creat și cutremurătorul District 9. District 9 a avut mai multe nominalizări și a câștigat mai multe premii decât v-ați putea imagina, incluzând o nominalizare la Oscar!
Viziunea lui Blomkamp evită tiparul SF-urilor obișnuite și le aduce o dimensiune nouă, punând probleme etice sau de natură morală care nu-ți dau pace nici în timpul celor mai spectaculoase explozii sau aterizări pe o stație spațială. Elysium este viziunea unei societăți complet scindate între 2 categorii de oameni: pătura săracă, ce a rămas pe Pământul poluat, și locuitorii din Elysium, bogați, privilegiați și cu acces la o tehnologie completă de vindecare prin reorganizarea ADN-ului (de care eu presimt că nu suntem foarte departe). Inegalitățile sunt reliefate atât de pregnant prin personajul jucat de Matt Damon, încât e greu să nu te emoționezi, să nu suferi alături de el. Lupta pentru dreptul la viață este crâncenă, iar anumite elemente din film te vor pune pe gânduri cu privire la evoluția anumitor tehnologii și monopolul acestora de către o categorie sau alta de oameni.
Efectele speciale, povestea și jocul actorilor se leagă foarte bine, deși există mici exagerări fără de care o dramatizare n-ar putea exista. Jodie Foster și Sharlto Copley sunt două personaje negative de-a dreptul înfiorătoare, prima fiind motivată de obiective parțial etice și parțial egoiste, în timp ce al doilea urmează o tipologie a unei dereglări mentale și de comportament.
Tensiunea dramatică străbate tot firul epic și rareori ai timp să respiri ușurat între secvențe. Timp de 109 minunte, eu am trăit în film, urmărind fiecare mișcare din universul Elysium.
Și n-a fost doar părerea mea, căci mai sunt și alții care au fost impresionați. Să nu-l ratați la Cinema City, fiindcă nimic nu poate înlocui senzațiile trăite într-o sală de cinema cu ecran uriaș și un sistem de sunet impecabil.
Și dacă vi se pare că v-ați dat seama de toată acțiunea din trailer, vă pot spune că nu aveți nici măcar idee despre restul poveștii. 😉
