De când eram doar o mogâldeață știu că mi-a plăcut să stau în primul rând. În primii ani de școală, acest lucru era chiar necesar, fiindcă altfel n-aș fi văzut la tablă. Însă dintr-o necesitate, statul în prima bancă a devenit o obișnuintă. Și avea multe avantaje: faptul că nu mă deranja gălăgia făcută de colegii mei, faptul că făceam mai des contact vizual cu profesorii și astfel eram mai implicată în ceea ce predau și poate și faptul că se obișnuiseră cu fața mea, astfel încât nu-mi era teamă de a fi ascultată (la asta contribuia poate și faptul că-mi plăcea și-mi place încă să învăț).
Așadar, din toată istoria mea de ocupantă a primii bănci (chiar și în facultate), nu pot să nu mă întreb de ce e lumea așa de timorată și evită cu orice preț primele două rânduri de scaune de la orice eveniment sau adunare. Văd asta foarte des și am încercat să-mi dau seama care ar fi cauzele:
– timiditatea – care e un motiv legitim, însă nici eu nu sunt vreo extrovertită și nu mă sperie gândul de a sta în primul rând, probabil pentru că știu că mereu speakerii se uită la cei din spate;
– sentimentul de inadecvare sau că ești privit – din nou, un motiv corect, însă nimeni nu vine la evenimente cu gândul de a comenta despre alte persoane (mă rog, aproape nimeni, dar procentul este absolut neglijabil);
– fobia de a sta în primul rând, fiindcă aparent există și o formă extremă a acestei probleme;
– dorința de a sta relaxat, presupunând că acest lucru implică o postură percepută ca nepotrivită pentru un ocupant al rândului întâi.
După cum văd eu lucrurile, există doar părți bune în a sta în primul rând.
