De sus…
Am evadat in weekend. Ne-am strans cativa doritori de aer si liniste, ne-am dotat cu geci groase, pulovere calduroase, un vin bun si de-ale gurii si am pornit inspre munti.
Am mers frumusel inspre Ramnicu Valcea si apoi am facut un popas la Dealul Negru sa savuram micii lor binecunoscuti. In ciuda aparentei prea putin incantatoare a teraselor, gratarele fumegande erau o tentatie imposibil de rezistat. Eu, care nu mai fusesem pe acolo, am fost un pic surprinsa de marimea mititeilor din farfurie, iar gustul a fost pe masura marimii, sa spun asa. Dupa ce ne-am facut de cap, am luat din nou calea muntelui. Urmatoarea oprire a fost la Horezu, unde am dat peste o casa cocheta, aranjata absolut adorabil, in care se gaseau de toate, de la antichitati (gramofoane, pana de scris si calimara, seturi de ceai) si pana la celebrele oale de lut. Iubitul meu a facut achizitii de durata: o oala traditionala de lut, din care vinul se bea mai cu chef, si un tirbuson…cel putin interesant.
Dupa o portiune de drum cu cele mai multe serprentine pe care le-am vazut vreodata (bine ca n-am rau de masina, caci altfel nu stiu ce s-ar fi intamplat), iar apoi dupa o portiune de drum cu sfaltul facut praf, atat de tipica Romaniei, am ajuns. Nu prea sunt eu fana a inaltimilor si tocmai de asta imi cam tremurau picioarele de frica cand vedeam ca suntem pe marginea prapastiei. Noroc ca era pe inserat.
Pensiunea Craiul Muntilor parea foarte draguta, insa, chiar si la 1600 de metri, era tot cald. Eu ma asteptam sa fie cel putin racoare, sa simt ca respir aer curat, purificat. Din pacate, nu prea a fost asa. Sa revenim insa la pensiune: am fost intampinati de un domn cu privirea foarte aspra, dar am trecut peste asta si ne-am instalat in camere. Cum venisem cu ganduri de gratar de acasa, am intrebat unde ne putem desfasura, avand in vedere ca pe site-ul pensiunii scria ca au gratar. Mare ne-a fost surpriza cand domnul de care am amintit mai devreme a spus ca “Noi vindem servicii si nu va putem ajuta.”.
Inutil sa spun ca am vazut negru in fata ochilor si ca ne-am dus sa mancam in alta parte. Inainte, am descis sa mergem la o plimbare prin “statiune”. Numai ca statiunea se compunea dintr-un imens santier: peste tot vile in curs de construire, materiale de constructii si cativa muncitori, mult praf, starnit de camioanele care treceau cu viteza in noapte (uneori fara un far…sau ambele). Si iata-ne pe noi, 4 cupluri, plimbandu-ne pe intuneric, cu cerul plin de stele deasupra si muntii sub noi. Romantic? Desigur! Asta pana la coborarea privirii asupra a ceea ce era in jur. Dar ce mai conteaza cand esti indragostit si ai langa tine tot ce ti-ai dorit vreodata?
Dupa mai multe pahare de vin, whisky si ce-a mai fost, am adormit cu ochii la stele, ascunsi printre perne moi.
A doua zi ne-a intampinat acelasi domn cu privire goala, care ne-a servit micul dejun cu o atitudine de-ti taia toata pofta de mancare. Ne-am facut bagajelul si am plecat spre locuri mai prietenoase.
Drumul in jos de la Ranca a fost un montagne rousse veritabil, doar ca n-am tipat. Iubitul meu era la volan si n-aveam niciun motiv sa ma tem de ceva. Abia atunci am apucat sa ma bucur si eu de frumusetea din jur, ne infuzia de culori tomnatice care ar fi putut incalzi sufletul oricui. Mi-am dat seama inca o data ce tara minunata avem si ca nu ne bucuram suficient de des de ea.
Sate cochete se insirau de-a lungul drumului, linistite. La Baia de Fier am mers sa cotrobaim un pic msivul Parang si sa ne avatam in Pestera Muierii. O intrare prea putin spectaculoasa nu anunta nimic special. Eram noi si alti cativa turisti linistiti si am zis ca o sa fie frumos sa ne bucuram in liniste de vizita, insa iluiile noastre au fost curand spulberate de sosirea unui grup de copii galgiosi. imediat au luat in posesie locul si, dupa venirea unui alt grup de turisti bulgari, linistea noastra s-a dus total de rapa. Pestera a fost incredibil de frumoasa, insa am mers inghesuiti, n-am auzit prea bine explicatiile ghidului si asa plictisit, si am iesit intr-un final cu mai acute sau mai slabe dureri de spate, caci sectoare din pestera aveau tavanul la 1 mentru inaltime. Cel mai greu i-a fost unui prieten de-al nostru, care avea in jur de 2 metri inaltime. Eu nu ma pot plange prea tare, fiindca inaltimea mea de 1,65 nu mi-a creat niciodata probleme.
La iesirea din pestera am dat peste niste oameni foarte simpatici care ne-au permis sa le folosim gratarul si asa am ajuns sa avem o masa copioasa, chiar inainte sa inceapa ploaia. O ploaie cu soare, doar pe jumatate de deal, aurie si linistita, peste frunzele galbene presarate in iarba verde.
Asa de linistita stateam si eu, in bratele celui in care mi-am gasit implinirea, care ma poleia cu saruturi calde…It’s good to be in love! 😀
Ne-am intors acasa cu pere zemoase si dulci (care si-au gasit drumul spre casa aseara), mai relaxati si cu mai multe povesti de spus, dar mai ales, mai bogata cu doua zile petrecute langa tine, iubirea mea! In fiecare zi sunt mai fericita ca te am alaturi!