Observatorul Astronomic din București e un loc ciudat. Deși pe marginea Bulevardului Lascăr Catargiu, când îți întorci ochii către fosta casă a amiralului Vasile Urseanu, parcă pășești în altă epocă. De la arhitectura casei, până la decorațiile de pe ea și cupola care o distinge de casele din jur, atmosfera pe care o degajă observatorul fac din el un loc straniu, dar cu un magnetism aparte.
După ce am intrat pe ușa grea, masivă, în hol ne-a întâmpinat o statuie imensă cu un diavol ce încerca să ispitească o tânără, deja mi-am spus că e un loc tocmai bun pentru a filma un horror.
Pereții goi, cu poze ale nebuloaselor se înșiră pe scările care scârțâie înfiorător. Dar e mai multă lume decât mă așteptam. Aproape că nu mai sunt locuri pentru programul de planetariu, care nu a fost tocmai ce mă așteptam. În loc de o sală întunecată pe tavanul căreia să se proiecteze constelațiile și care să ne poarte dincolo de orice știam până acum, avem parte de o sală micuță și de scaune înșirate până în hol, de un proiector și un ecran alb.
Dar locurile de acest fel par să fie însuflețite de altceva decât de tehnologie. De această dată m-a cucerit povestea lui Adrian Șonka despre Univers. Așa un om haios și un povestitor iscusit rar am mai întâlnit. Căldura, entuziasmul și pasiunea cu care Adrian ne-a spus câte-n Lună și-n stele (pe de-a dreptul), ne-au făcut să uităm de așteptările pe care le avea de la un observator astronomic. Până și copiii din sală au stat cuminți și au ascultat istoria evoluției Universului ”de la Big Bang și până la Shakira”, cum a spus Adrian. Cred că l-aș fi putut asculta ore în șir pe omul care m-a uimit cu câte a reușit omenirea să descopere dincolo de micuța noastră planetă.
O astfel de poveste te face să te simți mic, mic de tot. Pământul e doar un fir de praf în tot Universul și chiar mai puțin decât atât. Noi suntem și mai neînsemnați, dar iată că, în micimea noastră, am reușit să ne construim ochi cu care să explorăm Universul, galaxiile (vreo 200 000 la număr până acum), planetele (vreo 2000 000 și ele în fiecare galaxie) și stelele (din care putem vedea doar vreo 6000 cu ochiul liber, într-o seară senină).

M-am încărcat cu energie și un milion de curiozități după programul de planetariu și oricât m-aș strădui să vă redau crâmpeie din ce-am învățat, n-aș reuși niciodată să o fac la fel de bine ca Adrian. Sfatul meu e să mergeți să vă petreceți o seară ca nicio alta la observatorul astronomic.
După planetariu, am ieșit pe terasă, unde sunt telescoapele, ca să ne convingem de frumuseșea corpurilor cerești, care străluceau liniștite pe cerul senin. Mai întâi am văzut planeta Jupiter, care m-a fascinat pe de-a dreptul când am aflat că e alcătuită doar din gaz (90% hidrogen şi 10% heliu). Am văzut și 3 sateliți de-ai ei și m-am mirat, din nou, de cât de departe poate ajunge omul dacă-și urmează curiozitatea. Apoi a urmat Luna, plină și luminoasă, la suprafața căreia am observat o serie de cratere. Așa am aflat că pe Lună există și un crater numit după un român: Spiru Haret, lucru ce m-a făcut să zâmbesc și să-mi doresc și mai mult ca cei de la ARCA să ajungă să mai lase o urmă acolo. Mihai Dascălu ne-a arătat constelațiile și ne-a învățat cum să ne orientăm după stele și am văzut o stea aflată la 25 de ani lumină depărtare, a cărei imagine a plecat de acolo acum un sfert de secol, când s-au căsătorit ai mei. 🙂
Sinceră să fiu, nu mi-a ajuns o singură seară la observatorul astronomic. Vreau să revin, să mai văd planete, să mai ascult povești, să mai descopăr constelații. Poate că ar trebui să ne ridicăm mai des privirea spre cer, să ne bucurăm și de ce e dincolo de noi și nu doar de Pământul pe care călcăm zilnic.