Am fost astă seară să îl văd pe Dan Puric, cu spectacolul ”Vis”, une one man show care se joacă pe scene mari și mici, însă de fiecare dată cu aceeași pasiune. Interestul pentru acest om minunat l-am deprins de la tatăl meu, care îl admiră mult pe domnul Puric.

Primul contact cu domnul Puric a fost din câteva interviuri la TV, singurele momente în care simțeam că televiziunile din România mai au o speranță. Apoi am căutat cu interes cărțile scrise de domnia sa (Cine suntem , Omul frumos și Fii demn) pentru a i le face cadou tatălui meu. Le-am citit pe nerăsuflate, în tren, în drum spre casă, chiar înainte să i le dau. M-au impresionat din tot atâtea motive pentru care domnul Puric este o întrupare a spiritului vremurilor pe care le trăim: prin modestie, autenticitate, profunzime, luciditate, pasiune, suflet, conștiință, cunoaștere.

Din facultate mă străduiesc să ajung la Don Quijote, piesa de teatru care a fost jucată prin toată lumea, însă nu am reușit niciodată să găsesc bilete. M-am bucurat însă că am avut ocazia să-l văd pe domnul Puric pe scenă, fiindcă mi-a confirmat și depășit toate așteptările pe care le aveam de la dumnealui.

Spectacolul ”Vis” este o colecție de scene de pantomimă, concepute cu mult sens și îmbibate de simțire. Dan Puric se transformă pe scenă, într-un spațiu inert pe care îl aduce la viață de unul singur, asumându-și proiecțiile din mințile spectatorilor săi. Expresiv din cale-afară, dezinvolt și transfigurat, artistul naște sensuri ale mișcărilor sale în publicul care îi soarbe fiecare expresie și fiecare gest. Aplauzele frenetice punctează finalul sau chiar mijlocul fiecărei scenete, aplauze ce fac obiectul uneor jonglerii încântătoare ale artistului.

Solitar, însă nu singur, Dan Puric este, pe scenă, la fel ca un fluture superb de la care nu ne putem lua ochii. E captivant și revelează, celor care știu să înțeleagă, povești personale despre temele fundamentale ale vieții unui om. E uman și candid, dar păstrează înțelepciunea unui om care a văzut și a trăit multe. Spectacolul e desvârșit, însă, tot mai supărători sunt cei care bat cu degetul în clopotul de sticlă în care se află fluturele, deranjându-i transformarea. Cu toate acestea, artistul de ridică deasupra nimicniciilor oamenilor mici și își sfârșește actul de creație într-un mod cutremurător.

Singurul gust amar legat de spectacol a fost lăsat de comportamentul publicului. Deși majoritatea și-au stăpânit reacțiile mai mult sau mai putin evidente, au fost aceia care au vrut neapărat să surprindă momentul cu aparatul foto. De zeci de ori, blițul a întrerupt nu doar momentul de liniște sufletească, ci și bucuria celor din sală care voiau să fie acolo, prezenți cu adevărat. M-a mâhnit pe mine să văd cum oameni din primul rând îl fotografiau fără pic de rușine sau respect pe artistul care era într-un punct cheie al transformării sale, într-un moment vulnerabil, care cerea solemnitate și care impunea reverență. Dacă aș fi avut posibilitatea, m-aș fi dus și le-aș fi smuls aparatul foto din mână, fiindcă sunt sigură că nici cuvintele și nici privirile aspre nu i-ar fi influențat în vreun fel.

Sper însă ca data viitoare să fiu alături de mai mulți oameni care își doresc să-și umple sufletele de clipe frumoase decât cardul de memorie cu fotografii de proastă calitate. Domnului Puric trebuie să îi mulțumesc pentru câteva momente care m-au inspirat. Îmi doresc să-l revăd curând.

photo credit: Giorgio___is_OFF via photopin cc