Mersul cu trenul acasa mi-a dat multe subiecte de gandire. Cand eram in gara la Ramnicu Sarat, aud un copil de vreo 4-5 ani intreband-o pe mama sa:”Mami, aici e Milano?”. M-a intristat intrebarea si am inceput sa ma gandesc serios la rolul parintilor de a ne introduce in istoria locurilor prin care trecem.
De cand eram mica si pana acum, tatal meu a fost cel care mi-a povestit despre locurile pe care le-am vazut. Mai intai mi-a spus despre Focsani, zugravind orasul nostru in culori atat de frumoase, incat aproape il vedeam cu ochii mintii. Apoi, de fiecare data cand plecam la sfarsit de saptamana sau in vacante, imi spunea povesti despre fiecare oras, despre fiecare obiectiv turistic, despre fiecare biserica etc. Avea intr-adevar si avantajul ca fusese ghid turistic, insa pasiunea cu care vorbea despre toate lucrurile ce ni se infatisau privirii ma fascina si imi deschidea ochii sa vad mai bine, sa fiu mai curioasa, sa vreau sa descopar mai mult. Chiar si acum, de fiecare data cand sunt curioasa de ceva, il intreb pe tati. El are mereu raspunsuri
Ai mei s-au intrecut intotdeauna in a-mi oferi informatii de tot felul despre locuri si oameni. Auzim copilul acela in tren, nu pot sa nu ma intreb: cum oare le vor descrie lumea viitorii parinti copiilor lor? Le vor mai povesti oare despre Stefan cel Mare, despre cetati si sate in care au trait scriitori celebri, despre munti si rauri sau le vor indica cel mai aproapiat bancomat, cel mai “tare” mall, cel mai bun restaurant?
Lumea se reorienteaza si sunt din ce in ce mai putini cei care mai stiu cate ceva despre orasele si satele tarii nostre. Informatia a devenit atat de specializata, incat multi considera ca nu e de datoria lor sa stie astfel de lucruri. Vom ajunge sa cautam pe Google in loc sa ne intrebam tatii? Eu sper ca nu, pentru ca le vom rapi copiilor nostri farmecul si curiozitatea de a descoperi putin cate putin lumea.
SAU?
Nov 21, 2008 - 06:19 PM
Cred ca la mijloc sta intotdeauna compromisul de a aprecia lucrurile adevarate care ne bucura sufletul (prin asta inteleg si apropierea de familie si impartasirea unor momente cum sunt cele de care vorbesti) si de a folosi uneltele care ne fac viata mai usoara fara sa le suprasetimam. (Spuse un om care petrece 8 ore pe zi pe net, dar se bucura enorm cand are in fata frumosetile ne-virtuale ale vietii).
Si ceva dragut legat de copii; ei surprind mereu cu inocenta lor. 🙂 Mai zilele trecute eram in troleu si un baietel o intreba pe mama lui “Mami de ce sunt unii oameni tristi si unii fericiti? E corect asa?” Ma intreb ce raspuns poti da unei intrebari ca asta.
Nov 21, 2008 - 06:24 PM
Adevarul ca puritatea gandirii unui copil mereu ne va pune in impas si ne va confrunta cu propria lipsa de profunzime pe care uneori o experimentam din cauza dificultatilor care intervin in viata noastra. Insa acest lucru ne poate intotdeauna ajuta sa ne aducem aminte de importanta lucrurilor naturale, frumoase in adevaratul sens al cuvantului.