John Carter – mai mult decât te-ai aștepta

Nu poți vedea John Carter fără să nu ieși de la film cu o senzație acută de familiaritate și cu un puternic sentiment de deja-vu. Nu că acest lucru ar fi neapărat negativ, dar fii sigur că acest film îți va pune la încercare cultura de cinefil și îți va răscoli unghere minții după asocieri mai mult sau mai puțin potrivite.

Am intrat la John Carter cu o doză mare de curiozitate și cu un pic de scepticism, însă am ieșit de acolo facinată de amestecul incredibil de elemente, care, contrar așteptărilor, nu e kitschios (deși numele de familie al actorului din rolul principal e Taylor Kitsch). Îmi pare rău că, la fel cum s-a întâmplat și cu Avatar, am mers la film fără o documentare prealabilă despre universul pe care este bazat filmul. După ce am studiat subiectul, am mai văzut Avatar încă o dată, dar acum am senzația că voi continua să citesc SF-uri, cum fac chiar acum.

Dacă vă întrebați de ce, este fiindcă am aflat că filmul ”John Carter” este bazat pe romanul ”A Princess of Mars”, scris de Edgar Rice Burroughs în 1912, acum 100 de ani. Considerat un exponent al genului pulp fiction al secolului XX, romanul îmbină, la fel ca și filmul, elemente din SF și western, îmbinându-le cu nelipsitele intrigi politice și drame amoroase.

Planeta Marte este cea pe care se desfășoară acțiunea, o alegere extrem de potrivită având în vedere concentrarea lumii științifice asupra ei din ultimii ani. Universul în care ești introdus te atrage, te amuză și te uimește prin anatomia Thark-ilor, extratereștrii de pe Marte, prin culturile separate în bine și rău, și te poartă printr-o recapitulare a filmelor tematice care au făcut istorie: Star Wars, Avatar, Gladiatorul, filmele western etc.

Ce mă intrigă este că filmul este bazat pe prima dintre cele 11 cărți din seria ”Barsoom” scrise de Burroughs, ultima purtând titlul de ”John Carter of Mars” (1964). Sunt curioasă dacă se vor mai face și alte filme bazate pe această serie de romane. Eu voi încerca să văd unde pot găsi cărțile și voi începe să le citesc, mai ales că recent mi s-a redeschis apetitul pentru SF.

Filmul e foarte entertaining și m-am găsit chiar stând pe marginea scaunului la un moment dat, cu inima la gât. 🙂 Printre extratereștri înfricoșători și prințese independente, veți vedea efecte incredibile, peisaje marțiene impecabil construite și animale de companie complet neașteptate. Neapărat să-l vedeți la IMAX, fiindcă niciun alt cinematograf nu se compară ca experiență (da, sunt genul de fan IMAX care și-ar tatua numele pe antebraț dacă nu mi-ar fi frică de ace).

Enjoy!

Sursa foto.

Journey 2: The Mysterious Island

Aseară am apăsat butonul de pauză pentru lumea reală și, pentru câteva zeci de minute, ne-am reîntors la senzația pe care o aveam când citeam cărțile lui Jules Verne cu lanterna pe sub pături. Senzația de fascinație pentru aventurile gândite de Jules Verne nu cred că se va șterge vreodată din memoria mea și mă gândeam aseară că celebrul scriitor a prevăzut o mulțime de inveții ale lumii moderne, dar nu cred că și-ar fi imaginat că poveștile sale se vor transforma în filme redate 3D pe cel mai mare ecran de cinematograf din lume (IMAX, desigur).

Aventura 2: Insula Misterioasă are la bază cartea lui Verne cu același nume, care ne deschide în față o lume a posibilităților nelimitate, care se construiesc pe măsură ce firul narativ se împletește cu momente amuzante și unele care te fac chiar să tresari.

Filmul mi-a adus aminte de Avatar, prin efecte, prin construcția fascinantă a insulei și a creaturilor de pe ea. Veți descoperi o mulțime de conexiuni interesante făcute de regizori, care vă vor stârni și mai multe amintiri din copilărie, pe care acum le retrăim atât de aproape de noi, în 3D, într-un cinematograf care se bucură de cea mai înaltă tehnologie posibilă. Desigur, avem nevoie de povești ca să dăm viață, prin mijloacele tehnice pe care le avem, unor experiențe de neuitat.

Poate că Jules Verne nu l-ar fi văzut pe The Rock lovind fructe sălbatice cu pectoralii, dar simpaticul actor își joacă modest și potrivit rolul. Filmul acesta trebuie privit cu ochi de copil, și nu cu scepticism sau cu pragmatismului descoperitor de defecte specific adulților. Bucurați-vă de aventură și de momentele haioase, fiindcă e păcat să nu ieșiți de la filmul acesta cu zâmbetul pe față.

Sursa poster.

Top 10 filme văzute în 2011

E acel moment din an când încep să mă gândesc la toate filmele bune văzute anul acesta și la orele pierdute cu filme proaste, pe care aș vrea să mi le șterg din memorie. Dar fiindcă exersarea optimismului aduce rezultate mai bune decât să mă plâng de incompetența unor producători și regizori de la Holywood, am decis să fac o listă cu cele mai bune filme pe care le-am văzut în 2011.

Alegerile sunt ordonate aleatoriu, adică numărul 1 nu e mai bun decât numărul 2, și sunt subiective. Foarte subiective. Pentru că eu nu știu să văd filmele cu detașare: ori le iubesc ori nu. Nu există ”meh” în vocabularul meu de cinefilă amatoare (deși lista de filme văzute – da, am o listă – depășește lejer 600 de titluri). Un film bun mă amuză, mă emoționează, mă face să râd în hohote sau să plâng, mă cutremură sau mă face să-mi înfig degetele în plușul scaunelor de la cinematograf de suspans, mă face să trăiesc acolo și să ignor tot restul.

Așadar, iată care sunt cele 10 filme care au mișcat ceva din sufletul meu de iubitoare de filme și seriale, adăugând câte o culoare nouă sau o nuanță diferită a unui sentiment încercat.

1. Black swan
Am scris destul de mult despre filmul acesta, care m-a marcat profund. Aronofsky e un geniu, un ciudat și un obsedat, iar filmele lui sunt… something else. Greu de descris, complicate și scandaloase, sunt introspective și îți caută prin cele mai ascunse colțuri ale minții. Sunt o provocare, pe care eu o accept de fiecare dată.

 

2. Midnight in Paris
Un film splendid, marca Woody Allen, care se concentrează în jurul a două teme mari: ce înseamnă a avea un mentor și cât e de important acest lucru și cum să-ți păstrezi identitatea într-o relație și să-ți urmărești în continuare pasiunile. E un film care, deși dezbate conflicte interioare puternice, le prezintă într-o lumină caldă, în care regăsirea de sine și căutarea unui drum în viață (un proces recurent în viața tuturor) sunt firești, fără drame inutile. Fantasticul și realul se întrepătrund cu grație. Splendid film, potrivit pentru orice zi!

 

3. The Help
Așa cum spuneam și în titlul recenziei făcute pe blog, ”The Help” e un film așa cum n-am mai văzut de mult: plin de substanță, emoție, profunzime și o perspectivă interesantă asupra unei societăți tulburi. E un exercițiu antropologic excelent, pe care sper să-l savurați la fel de mult ca și mine.

 

4. No strings attached
Trebuie să nominalizez și o comedie simpatică, la care să râzi cu poftă, care să aibă actori frumoși și talentați și măcar o replică sau un cadru demne de a fi reținute (mai știți faza cu morcovii, da?). Filmul acesta le are pe toate și de aceea merită în top 10.

 

5. Transformers: dark of the moon
Cel mai bun film cu mașini al anului. 🙂 E chiar mai bun decât Fast Five. Băiețelul de 5 ani din mine a fost suuuuper fericit când a văzut efectele speciale, Transformerii și toate mașinile alea superbe. Major win!

 

6. Tangled
Tangled e cea mai bună animație a anului. Deși l-am văzut în ianuarie, continui să susțin acest lucru. Citiți recenzia completă (link mai sus) ca să vă convingeți. A ieșit până și un meme din asta. 😀

 

7. Kung Fu Panda 2
Probabil cea mai simpatică animație a anului, care încorporează lecții de viață pe înțelesul tuturor. La fel, link-ul de mai sus te duce la recenzia făcută ”la cald”. 😉

 

8. Puss in boots
Suntem deja la a treia animație din top și nu putea lipsi de aici magnificul motan portocaliu cu accent spaniol. Nu, nu Garfield, ci Puss in Boots! Dacă nu vedeți filmul acesta, nu veți înțelege o mare parte din ”inside jokes” pe care le fac prietenii voștri. Și asta ar fi mare păcat. Despre el și despre Oh cat, tot în recenzia de pe blog.

 

9. One day
Văzut weekendul trecut, ”One day” e o dramă care-ți sfărâmă inima. O poveste de dragoste care crește tăcut, e întreruptă de nenumărate ori, care e reprimată și nemărturisită, dar care apoi ajunge să se împlinească, însă pentru prea puțin timp. Trebuie să vedeți acest film ca să vă aduceți aminte de omul pe care-l aveți alături sau să știți să trăiți totul la intensitate maximă atunci când îl găsiți. Viața nu dă răgaz nimănui, așa că orice moment lângă cel/cea pe care îl/o iubești este de neprețuit. Învață să spui ce ai pe suflet. E cea mai ușoară cale către fericire.

10. Mission: Impossible – Ghost Protocol

Aseară am fost să-l văd din nou pe Tom Cruise, omul ale cărui abilități fizice mă uimesc tot timpul (își face singur majoritatea cascadoriilor). Așa cum citează și IMDB:

Tom Cruise performed the sequence where Ethan Hunt scales the outside of the Burj Khalifa tower himself without the use of a stunt double. The Burj Khalifa tower is the tallest building in the world.

Ghost Protocol e un film pe care îl pot defini prin două cuvinte: entertainment pur. Printre fazele incredibile, echipamente ultra high-tech (care dau rateuri serioase), mașini scandalos de frumoase (inclusiv Bugatti Veyron și BMW Vision Concept), scene de acțiune fantastice și multe oase trosnite, Tom Cruise iese triumfător. Mai are un pas până la Bruce Willis: de data asta a salvat planeta de la un atac nuclear, mâine o să rearanjeze sistemul solar.

În ultimul Mission Impossible veți vedea materializată și o fantezie de-a americanilor: o bombă la Kremlin și o mulțime de faze distractive. A, și pe Simon Pegg, de care m-am îndrăgostit platonic și iremediabil după ce am văzut Hot Fuzz. E întruchiparea umorului englezesc și e fantastic!

Toate BMW-urile din film (un brand pe care îl ador) compensează pentru product placement-ul masiv pentru Apple, așa că se atinge un echilibru. Nici femeile și nici bărbații nu sunt excesiv de frumoși, așa că te poți concentra liniștit la acțiune și la peisajele fantastice din Dubai sau India.

Efectele speciale, montajul și construcția firului narativ sunt extrem de bine realizate, iar eu, Andra Zaharia, prin puterea învestită în mine de către cele peste 600 de filme văzute, declar Mission Impossible: Ghost Protocol cel mai bun film de acțiune al anului.

Și v-am zis că e cu mașina asta, da?

Aceasta e lista până acum, dar cred că se vor mai adăuga câteva titluri până la finalul anului, fiindcă mi-au rămas câteva filme foarte interesante de văzut.
Voi ce ați pune în top 10 filme din 2011?

Puss In Boots – Ole!


He’s been a baaaad kitty!

Cea mai frumoasă animație de anul acesta e, cu siguranță, Puss in Boots! Sau Motanul Încălțat, dacă vreți să-i spuneți așa, un motan cu accent spaniol și care știe pași de tango la fel de bine ca pernițele sale.

Puss in Boots e amuzant, fermecător și se crede un mare cuceritor de femei. El călărește cai, salvează domnița (o pisică răvășitoare a cărei voce e Salma Hayek), are atitudine, dar e naiv și bun la suflet. E un personaj care are toate ingredientele să te cucerească iremediabil. Adaugă doi ochi mari și adorabili în ecuație și o să auzi un ”awwwwww!” prelungit din sală.

În ”Motanul încălțat” se regăsesc o mulțime de povești frumoase, amuzante, despre onoare, dreptate și iubire, condimentate cu intrigi care se descurcă una câte una.

Printre personajele mele preferate din film se numără ”Oh cat”, care e mor-ta-lă!

Iar Puss in Boots îmi aduce aminte de ”Stand Up Cat”, un viral care a împânzit netul la vremea lui (adică acum câteva săptămâni).

Așa că să nu care cumva să nu mergeți la Puss In Boots, cu toată familia chiar, pentru ca apoi să aveți inside jokes legate de film. Din 2 decembrie, în România. Great bonding time! 😀

Un film cu n-am mai văzut de mult

După o săptămână lungă, rareori mai am răbdare să mă uit la drame, fiindcă prefer variante de filme care să mp relaxeze. Știu, să-mi fie rușine că mă numesc cinefilă, însă e adevărul.

Nu neg însă că mi-e dor de multe ori de un film capabil să stârnească în mine emoții reale, să mă pună pe gânduri. Ei bine, mi-a fost recomandat chiar un asemenea film, care m-a înduioșat, m-a revoltat, m-a sensibilizat și m-a făcut să înțeleg mai bine o problemă față de care suntem foarte departe, atât temporal, cât și cultural.

O perspectivă nouă 

E vorba despre filmul ”The Help” (Culoarea sentimentelor), lansat anul acesta, a cărui poveste se bazează pe romanul cu același nume, scris de Kathryn Stockett și publicat în 2009. Firul narativ urmărește eforturile unei tinere scriitoare de a scrie o carte despre greutățile cu care se confruntau servitoarele de culoare din anii ’60, chiar din perspectiva acestora.

Dacă aveți răbdare să treceți peste partea de început, care e menită să vă introducă în atmosferă, veți descoperi povești emoționante ale unor femei care s-au confruntat cu greutăți, atât emoționale, cât și materiale, mult mai mari decât ne putem imagina. NU m-am gândit niciodată, recunosc, la legătura care se crea între o doică de culoare și copilul pe care îl creștea de la naștere și până la maturitate. Ruperea acestei legături lăsa urme adânci de ambele părți. Nu am realizat umilința, durerea și limitările pe care le-au suferit cei din comunitatea afro-americană în anii ’60, când mișcarea pentru drepturile civile era în plină desfășurare.

O trezire la realitate

Valoarea filmului se extinde mult dincolo de povestea personajelor principale, către problemele sociale, morale și politice ale vremii. Punctarea unor detalii cheie din acest peisaj social tulbure are menirea să ne ajute să înțelegem mult mai bine acea perioadă decât am face-o dintr-o carte de istorie. Istoria vieții private (care m-a fascinat în facultate) joacă un rol mult mai important în educarea noastră cu privire la istorie decât ne-am putea imagina.

Vă recomand cu mult drag acest film, care e, dincolo de valoarea sa artistică, o lecție de viață, care ne aduce aminte că trebuie să fim recunoscători pentru fiecare lucru bun din viețile noastre, dar mai ales pentru oamenii dragi de alături. Suntem norocoși să trăim în vremurile acestea, oricât de dificile ni s-ar părea.

Vă invit să citiți mai multe despre filmaici.

PS: dacă vă grăbiți, încă îl mai prindeți în cinematografe. 😉

Întotdeauna să întrebi ”De ce?”

Deși e prima adaptare pe care Spielberg o face pentru o serie de benzi desenate, în opinia mea, s-a descurcat de minune cu ”Aventurile lui Tintin: Secretul Licornului”. Având în vedere că primul film animat a fost creat tot de Spielberg (An American Tail, 1986), m-am gândit că vom avea parte de un tratament special odată cu lansarea ecranizării benzilor desenate a lui Hergé, mai ales că francezul a spus, înainte să ne părăsească în 1983, că regizorul american ar fi singurul potrivit să-i ecranizeze benzile desenate (tot de atunci Spielberg are și drepturile de ecranizare).

Au trecut peste 20 de ani de atunci, iar astăzi avem în IMAX 3D o animație splendid construită. Efectele și mișcările personajelor sunt impecabile, o încântare! Tintin și Captain Haddock fan un duo pe jumătate serios, pe jumătate amuzant. Cred că scenariul ar fi permis crearea unei relații mai dinamice între cei doi, fiindcă nu există o chimie completă între personaje, dar sperăm să vedem îmbunătățiri în partea a doua a filmului. Da, fi exista un sequel. 🙂

”Aventurile lui Tintin: Secretul Licornului” e o animație tare simpatică, numai bună de văzut pentru relaxare și tocmai potrivită pentru cei mici, care au stat cuminți tot filmul. La un moment dat chiar eu am fost prinsă de acțiune și m-am surprins cu sufletul la gură. Vi-l recomand cu drag!

Cu ce am rămas eu însă din filmul acesta a fost mai mult decât experiența cinematografică în sine. Curiozitatea lui Tintin m-a inspirat și mi-a adus aminte că acesta e un instinct la care nu trebuie să renunțăm niciodată. Curiozitatea ne împinge către alte orizonturi, ne scoate din cochilia noastră, ne stimulează să acumulăm experiențe noi. Așa ca nu uita niciodată să (te) întrebi ”De ce?”.

Voi ce animații bune ați văzut în ultima vreme?

Surse foto: 1, 2.