A trecut o luna si ceva de cand n-am mai scris nimic si, sincera sa fiu, mi-a lipsit. S-au intamplat o multime de lucruri in ultima luna, despre care am de gand sa scriu separat, desi am multime de ganduri care se inghesuie la rand sa se astearna aici.

In primul rand, m-am intors in Bucuresti pe la jumatatea lui septembrie – prilej de mare bucurie pentru mine! 😀 Motivele sunt simple: abia asteptam sa fiu aproape de iubitul meu si, in plan secundar, sa ma ocup de organizarea PR Week si PR Award, despre care voi scrie mai mult in posturile viitoare.

Mi-am facut constiincioasa bagajele timp de vreo 2 zile, incat aproape mi-am impachetat toata camera. Cine ma vedea ar fi crezut ca am plecat cu totul de acasa. Ce e drept, abia asteptam sa ajung in Bucuresti, pentru ca ma cam sufoca dragul meu Focsani. E un oras saturat de semnificatii si amintiri pentru mine, plin de prea multe fete cunoscute (desi asta devine relativ, fiindca am tot crescut si am plecat, iar in urma noastra vin altii), iar acum e vremea sa ma mut in al oras, care sa-mi dea libertatea sa-i incarc strazile de pasi si de povesti. Drumul a fost scurt si usor, fiindca il aveam langa mine pe iubitul meu, de care imi fusese un dor incredibil! Am gasit Bucurestiul mai frumos si mai plin de culoare ca niciodata. Acum simteam ca puteam respira in largul meu!

A urmat o sesiune de carat…multe si grele, dar am razbit cu vitejie si mai ales cu energia pe care ne-o dadea faptul de a fi impreuna. A doua zi, febra musculara aferenta si-a facut loc. Culmea, intr-o camera de 2 persoane, in care stateau deja 2 persoane, eu am stat singura timp de 2 saptamani, cat mai era pana la decazare. Camera mea de camin ma astepta cuminte, la fel cum o stiam. Straine imi erau doar lucrurile. You know, as George Carlin says, “have you noticed that other people’s stuff is shit and your shit is stuff?”. I mean, there was too little space for my stuff! Dar pana la urma a fost bine. A venit si ziua decazarii, lumea s-a carat din camera si am avut loc pentru toate lucrurile mele! 😀 Dar cel mai important, am avut un loc doar al nostru…and we all know how good that feels!

Emotii a doua zi, in fata usii iubitului, in prag sa-i cunosc parintii, tremuram ca o frunza in bataia vantului. De ce? Pentru ca era important pentru mine. Am norocul insa sa am niste “socri” minunati, care m-au facut sa ma simt foarte bine primita si in largul meu. 🙂 De prietenii iubitului nu mai zic, m-au “adoptat” in sanul grupului imediat. Au urmat multe zile pline de savoare, incununate de nopti si mai frumoase, dar despre asta, va urma…