Adevărul despre viaţa cu o pisică
De când Oana Titică s-a apucat de blogging, o citesc cu sârguință. Acum ceva vreme a povestit într-un articol despre cum e, de fapt, viața cu un câine, mai exact cu Lola ei cea blănoasă și adorabilă, așa că am decis să scriu și eu unul despre ce înseamnă viața cu o pisică.
În acest articol se vor regăsi cu siguranță pisicarii adevărați, fiindcă, odată ce ai devenit supus de pisică, ajungi să iubești felinele pentru totdeauna. Mi-am dorit mult să scriu acest articol mai ales pentru cei care-și doresc o pisică, însă își fac tot felul de probleme cu privire la ce înseamnă cu adevărat să ai una. Unii poate chiar își pun și bețe-n roate fiindcă-și imaginează tot felul de probleme și obstacole, când, de fapt, e foarte, foarte simplu.
Așadar, să purcedem.
1. Rasa
Obișnuiți fiind să ne dorim cele mai frumoase lucruri, oamenii își doresc deseori pisici de rasă. De când mă știu, eu mi-am dorit o pisicuță a mea, dar nu mi-am dorit neapărat să fie de rasă. Sigur că am tânjit poate după urechile îndoite ale unei pisici Scottish Fold sau după fața bucălată a unui motan British Shorthair, dar s-a nimerit ca noi să luăm un pisoi rasă ”europeană”, cum zice eufemismul.
Pe Codiță l-au conceput pisicile alor mei, care, fie vorba între noi, sunt frați. Eu am fost în faza de negare vreun an, timp în care Codiță a tot crescut și a început să semene tot mai mult cu Tom, motanul alor mei. Când au început să și miaune la fel, mi-am dat seama că trebuie să accept cruda realitate.
Iată-i pe Tom și Katie acum doi ani, pe când erau tineri motani în curtea alor mei.
Și iată-i acum 2 luni:
Probabil fiindcă mi-am dorit atât de mult o pisică, Codiță este un motan extrem de inteligent, cu personalitate puternică și, care, practic, m-a dresat să-l alint, să-l iubesc și să-l îngrijesc cum știu eu mai bine. Nici n-a fost prea greu având în vedere că arăta așa când avea doar o lună:
Numele a venit de la sine, fiindcă era cel mai mic din 5 frați și surori și avea coada mică și ruptă, probabil fiindcă a fost înghesuială mare în burta mamei. Codița asta ne-a făcut să-l iubim și mai mult, iar el a crescut atât de frumos, încât nu mă pot abține să nu-l pufoșesc în fiecare zi (not a real word, I know, dar l-am inventat și-mi place).
Ideea de bază e că, indiferent de rasă, o pisicuță iubită și îngrijită va fi frumoasă. Fie că e de rasă sau adoptată de pe stradă sau de pe un site de specialitate, o pisică va învăța de la stăpâni, le va învăța comportamentul și îi va manipu… ăăăă fascina prin capacitatea ei de a face tot felul de trâznăi.
2. Timpul
”Aș vrea o pisică, dar eu ajung mereu foarte târziu acasă și nu aș vrea s-o las atâta timp singură.”
Aceasta e scuza pe care o aud cel mai des când cineva spune că ar vrea o pisică. Poate nu vă dați seama, dacă nu aveți pisică, însă felinele astea mici și aparent domesticite sunt surprinzător de autonome. În general, au nevoie de mâncare, apă, de o lădiță cu nisip curat și de un loc cald, curat și liniștit unde să doarmă.
E drept, uneori se plictisesc, dar își găsesc repede singure tot felul de jucării. Spre exemplu, Codiță se joacă cu mingea de fitball (cu diametrul de 75 cm), pe care o fugărește prin toată sufrageria. Ba chiar am găsit-o într-o zi în bucătărie! A, și în fiecare zi, scoate tacticos toate șosetele din cutia dedicată. Așadar, cât sunteți la job, să știți că pisicile dorm și-și fac tabieturile. Am observat eu într-o zi, când am lucrat de acasă, iar Codiță s-a comportat de parcă n-aș fi fost acolo.
Niciodată nu mi s-a părut că nu am timp pentru Codiță sau că am ratat ceva din cauza că trebuia să ajung acasă și să îi dau de mâncare. Ba chiar abia aștept să deschid ușa, să mi se împleticească printre picioare și să ne tragem sufletul pe canapea. Avem ritmul nostru în fiecare moment al zilei, perfect armonizat cu al lui Codiță, fiindcă el s-a dat după noi și noi după el, după mai multe încercări și miorlăituri la ore nepotrivite.
”Dar unde o las dacă plec în weekend?”
La prieteni. E chiar simplu să ai grijă de o pisică și pun pariu că aveți fiecare măcar un prieten care ar veni să o hrănească, să-i curețe litiera și să se joace cu o pisicuță, asta dacă nu ar vrea s-o ia acasă și să stea cu ea un weekend sau mai multe zile. Dacă ai și prieteni care au deja pisici, atunci ei știu deja care e treaba.
Noi l-am obișnuit pe Codiță să meargă mai peste tot cu noi, de la drumurile lunare la Focșani și până la mersul la munte, acolo unde au acceptat animale. Așa s-a obișnuit să se adapteze rapid la medii noi și să fie mai degrabă curios decât fricos. Și tare bine i-a prins!
Un an și jumătate mai târziu, nu știu cum am am trăit fără el până în ziua în care l-am adus acasă.
3. Păr prin casă
N-o să vă mint: de două ori pe an vă veți dori să vă puteți aspira pisica.
Hint: unora le place, la viteză minimă. Altele vor face fața asta.
În perioada primăvară-vară și toamnă-iarnă, doamnele pisici și domnii motani își schimbă garderoba, după trend. Se renunță la blănurile de iarnă și se trece la părul de vară și invers. Așa că își lasă hainele aruncate peste tot, ca un adolescent blazat: pe canapele, scaune, haine și în orice colțișor. Partea bună e că aspiratorul folosit des te conduce la succes, ca să citez o reclamă proastă care promova consumul de pește. Rola aceea de curățat haine e și ea un aliat bun, iar Furminatorul este un dar divin.
Nu o să inhalezi păr de pisică, nu o să mori și nici nu o să capeți alergii. Tot ce trebuie să faci e să dai mai des cu aspiratorul, să perii pisica regulat (uneori împotriva voinței sale) și să ai mereu la îndemână o rolă din aia lipicioasă.
4. Castratul
E super important și îți dai seama de asta în momentul în care motanul înceapă să ducă dorul femelelor aflate pe o rază de un kilometru (talk about that radar, dude!), miorlâind a pagubă și a jale mai ceva ca în romanțele anilor ’70.
Pentru motani e chiar super simplu: operația durează 10 minute, cu tot cu anestezie și trezit pacientul, care, în două ore de la intervenție, sărea pe mobilă de parcă n-ar fi avut nimic.
La pisicuțe durează un pic mai mult recuperarea, cam o săptămână până se vindecă incizia, dar apoi sunt super vesele și liniștite. Țineți minte mereu că pisicile sunt mai rezistente decât credem, mai ales dacă aveți o fire ceva mai protectoare și eventual un pic paranoică (adică fix cum am eu).
5. Dresajul
Dacă ar putea citi articolul ăsta, pe Codiță l-ar bufni râsul când ar ajunge la punctul 5.
După cum știm, pisicile nu pot fi dresate, cel puțin nu ușor. Dar asta nu înseamnă că nu sunt inteligente, ci pur și simplu nu sunt la fel de docile precum câinii și au un mod propriu de a vedea, înțelege și filtra lucrurile.
Noi ne-am dorit ca pisicul nostru să fie sociabil, adaptabil și să nu ajungă un couch potato dependent de somn și prea leneș să ajungă la bolul cu mâncare. Așa că, de când era mic, l-am luat cu noi, cu mașina, pe unde am fost, l-am învățat să meargă în ham și să nu se sperie de locuri noi.
Acum n-are nicio treabă cu mașina, a mers chiar și cu trenul (unde n-a deranjat pe nimeni), a fost la munte, s-a plimbat prin pădure și prin parc (în ham, bineînțeles), a stat în curte la ai mei, unde s-a urcat prin pomi, a vânat muște și alte insecte, și s-a jucat cu alte pisicuțe.
Codita si Tom, tatal lui
A învățat că nu are voie să intre în dormitor (și se bucură de fiecare secundă în care reușește să se strecoare și să rămână acolo), nu ne mai trezește la ore imposibile (a avut o perioadă în care ne dădea trezirea la 5:30 am) și nu face gălăgie prin casă în timpul nopții.
Deși nu poți dresa pisicile, le poți stabili niște reguli de bază pe care ele le vor adopta și introduce în comportament treptat. E nevoie de un pic de răbdare și mai ales de voință, fiindcă e de-ajuns o privire și te vor îndupleca să le lași să facă ce vor.
6. Mâncarea
Aici e simplu: există mâncare specială pentru fiecare categorie de pisici. Supermarketurile, pet shop-urile sau, mai bine, cabinetele veterinare sunt pline de tipuri de mâncare uscată și umedă pentru pisici sub un an, pisici mature, pisici castrate, pisici care sunt la regim (din cauza stăpânilor care le-au îndopat prea mult), împotriva ghemurilor de păr, pentru blană strălucitoare și oase rezistente etc.
Important e să vă dați seama ce-i place pisicii pe care o aveți, să ascultați și sfaturile veterinarului și să-i dați mâncarea potrivită în funcție de asta. Codită primește mâncare umedă o zi da, una nu, dimineața și seara, iar mâncarea uscată e la discreție. Noi cumpărăm cantități mai mari, așa că asta nu ne ia nici mult timp și nici nu e cine știe ce bătaie de cap. Ba chiar îi mai luăm câteodată și niște gustări speciale, ca să-l recompensăm când e super cuminte (deci nu foaaaarte des). Ba uneori îi mai luăm și iarbă specială, pe care o mănâncă cu poftă și o calcă în picioare în 5 minute, după ce noi ne-am străduit să o creștem 2-3 săptămâni.
7. Personalitatea
E absolut fascinant să poți comunica la un asemenea nivel cu o ființă dintr-o altă specie.
Știați că pisicile nu prea miaună pentru a comunica între ele, dar învață să comunice prin mieunat cu oamenii, ca noi să pricepem ce vor de la noi? Ba mai mult, ele intuiesc cine e șeful casei și se vor comporta mai frumos cu acea persoană.
Cert e că n-aveți de unde să știți cum se va comporta pisica voastră, dar o puteți educa măcar un pic să se dea după ritmul vostru. E bine să începeți de când e mic, fiindcă apoi va fi ceva mai greu.
Codiță e un motan cu o voință puternică:
Curios din fire:
Iubitor, deloc lacom, care se bucură de fiecare ocazie de a alerga după insecte sau de a roade șireturi pe alese.
Uneori pare un personaj biblic:
Alteori pare posedat:
Dar nu ne-a făcut niciodată probleme majore, nu s-a urcat pe perdea, n-a distrus canapeaua și n-a spart lucruri prin casă. Cea mai ”rea” faptă a lui a fost că a ros un șiret, pe care apoi l-a înghițit. Norocul lui a fost că l-a și eliminat, așa că n-a avut probleme. De atunci, șireturile nu mai stau la vedere.
În rest, e chiar tare să ieși cu pisicul prin parc (și să se uite lumea la noi ca la nebuni), să mergi cu pisoiul la munte sau să porți conversații imaginare cu el (să recunoaștem, cu toții suntem curioși ce ar zice pisicile dacă ar putea vorbi).
Concluzie
Dacă așteptai un semn să faci marele pas și să-ți iei pisică, sper ca acest articol să fie fix acel semn.
Vor urma zile minunate, în care o să-ți vezi pisica sau motanul crescând cu ochii, în care o să-l privești cum doarme cu limba scoasă:
În care le vei trimite poze prietenilor cu ultima fază haioasă pe care a făcut-o:
Și, în general, o să ai parte de sesiuni de alint lungi și hohote de râs frecvente.
Și cine nu și-ar dori să aibă parte de asta în fiecare zi?
Mulțumesc, Oana, pentru inspirație! Ne-am distrat teribil căutând prin pozele făcute într-un an și jumătate lui Codiță, motanul mustăcios. 🙂