Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansării în România a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra şi de reprezentanţii eMAG.

Acum 13 ani Eram mică, mică de tot. Sau poate nu chiar atât de mică, dar aveam aproape 8 ani. În perioada aceea, mai puţin ca acum, principala mea preocupare era să-mi aştept ziua de naştere (14 noiembrie). În fiecare an ai mei îmi făceau o petrecere mare, cu rude şi prieteni de familie, eveniment important pe agenda familiei.

Mami, o gospodină desăvârşită, abia aştepta să-şi etaleze talentele culinare şi să se desfăsoare în bucătărie! Urmau 3 zile de pregătiri acerbe, care culminau întotdeauna cu prepararea torturilor: unul de ciocolată şi unul cu frişcă. Balcoanele se umpleau de aperitive, care nu mai încăpeau în frigider, se împărţeau directive şi totul era organizat aproape milităreşte.

Următoarele etapă era aranjarea mesei – şi mutarea mobilei din sufragerie astfel încât să se încadreze – proces care îmi părea să dureze o infinitate, pentru că se probau feţe de masă, se lustruiau tacâmurile (adică eu lustruiam tacâmurile), se aşezau paharele, dar în final totul arăta perfect.

După toate astea, eram luată la “prelucrat” şi aranjată frumos, deşi eram doar o bucăţică de copil, nu mai mare de-o şchioapă (am continuat să fiu cea mai scundă dintre colegii mei de clasă până într-a VI-a), cu ochi mari şi curioşi, care se chinuia să ia lecţii de pian.

Se strângeau apoi bunici, vecini, unchi, mătuşi şi alte rubedenii care umpleau holul şi, în scurt timp, sufrageria. Eu trebuia să fiu cuminte, să pup pe toată lumea şi să fiu sărbătorita. Ţin minte că venea naşul cu o cicatrice mare pe nas, de la o muşcătură de câine, la care mă uitam mereu cu interes – mi se părea că ascunde ceva interesant. Strângeam cadourile şi le duceam în dormitor, dar nu aveam voie sp ma uit la ele, pentru că pe atunci era considerat nepoliticos, dar tot mă mai strecuram câteodată şi căutam repede în punguliţe.

Nelipsită de la petrecerea de ziua mea era o prietenă de-a mamei mele, care îşi aducea fiul de-o vârstă cu mine, pe Victor. Eu n-am fost niciodată una dintre fetiţele care aveau prieten de la grădiniţă, aşa că prezenţa lui în casă mă neliniştea. Intruziunea pe teritoriul meu era completă când trebuia să mergem în camera mea să ne jucăm. De mică preocupată de ordine şi având un acut simţ al proprietăţii (deh, singură la părinţi), îi urmăream fiecare mişcare cu ochi de vultur, nu care cumva să mute vreun lucru din locul lui. Fără metodă şi fără milă, Victor începea să-mi răscolească jucăriile şi să întoarcă totul cu fundul în sus, ceea ce mă aducea în pragul disperării. În anul acela mi-a stricat tăbliţa magică, pe care şi acum o păstrez. Nu puteam face nimic însă, pentru că ştiam că trebuie să fii amabil cu invitaţii, deşi i-aş fi arătat eu ce ştiu să fac cu pietricelele colecţionate! La scurt timp însă eram chemaţi la masă – salvarea mea! Masacrul încetase….dar câmpul de luptă era deprimant.

În timp ce ne savuram aperitivele, mami s-a dus să verifice friptura din cuptor. În următorul moment s-a auzit un strigăt puternic (cine o cunoaşte pe mami, ştie ce timbre vocal are!): “Virgile, butelia!”. În secunda următoare tati şi cu mine ne-am avântat în bucătărie să vedem care era urgenţa: friptura luase foc şi mami se speriase, crezând că poate exploda butelia. Friptura a fost salvată, butelia a fost închisă şi ne-am întors cu toţii în sufragerie. Când colo…nu mai era nimeni! Uşa de la intrare era larg deschisă, iar toţi invitaţii erau pe scară, în şosete! Ar fi ieşit ei afară, însă pe atunci iarna era iarnă şi nu se încumetaseră, mai ales că stăm la etajul 3. Inutil să spun ce haz de necaz am făcut, în timp ce ne mâncam friptura şi că aceea a rămas în memoria tuturor drept cea mai de pomină petrecere de ziua mea.