Duc o existenta plina de ups and downs. Oscilez intre fericire deplina si tristete inconsolabila, iar cel mai rau e ca fara emotii intense cred viata e de o monotonie cumplita. Ma regasesc de fiecare data intorcandu-ma intr-o padure intunecoasa, insa spunandu-mi alte lucruri.

Cat imi place sa respir aerul pur al culmilor atunci cand sunt fericita (cui nu?) si imi inalt privirea, pierzandu-ma in visele ce plutesc linistite printre norii pufosi! Linistea din mine se revarsa prin privirea ce straluceste, iar pasii ma duc de unii singuri acolo unde trebuie sa ajung, pentru ca stiu ca lucrurile sunt asa cum trebuie. Si uite asa, uit sa ma uit pe unde calc si ma impiedic… Atunci, brusc, imi dau seama ca imi traiam prea intens fericirea si refuz sa ma ridic. Urme noi se adauga urmelor de cazaturile trecute. Vanataile mai vechi dau din cap nemultumite. N-am invatat nici acum cum trebuie sa cad. Zgarieturi superficiale sau mai adanci traseaza chipuri cu nume de dezamagiri. Si atunci simt nevoia sa ma spal de amintiri, insa pana acum nu s-a inventat un purificator de viata. Si uite asa, in loc sa o iau de la capat cu forte noi, ma incapatanez sa intru tot mai adanc in padure si sa vad cat de intunecoasa poate fi. Norii cu care ma jucam par din ce in ce mai departe, se fac mici si, pana la urma, uit de ei. Carari nestiute ma duc unde vor ele, incercand sa descopar cum sa ajung inapoi la drumul cel mare si luminos. Copacii ma apasa cu crengile lor si ma simt coplesita de ganduri. Da…imi dau seama ca m-am ratacit si nu mai stiu cum sa ajung de unde am plecat sau macar spre un alt loc. Din toate partile ma pandesc pericole stiute si nestiute, iar in mine se zbate nelinistea. Respir des si inegal, obosita de atata mers. Si atunci mi se face dor de oameni cu privirea calda si maini mari si puternice. Ei ar sti sa-mi arate calea catre un alt drum, dar acum…nu sunt aici.

Sometimes I can’t find the reason for anything. And I need that reason, I need for things to make sense. I thought that there may be a plan, but there’s isn’t. I thought that maybe every happening was part of something rational, but it’s not. It’s nothing but a tangled web of thoughts, running astray into the nothingness.

Detest sa fac lucrurile din inertie sau pentru ca “asa trebuie”. Nu suport sa ma conformez faptului de a trai pur si simplu. Nici nu stiu cum se face. Intotdeauna am incercat sa dau sens lucrurilor si recunosc ca-mi fuge pamantul de sub picioare cand se intampla ceva independent de vointa mea, care imi arata ca nu pot controla lucrurile. Da, nu e altceva decat teama omului de necunoscut, de incontrolabil. Ma intreb doar cum unii pot trece peste tragedii, peste lucruri cu adevarat grave si dureroase. La fel insa ma intreb si cum se pot indeparta unii atat de repede de oameni cu care au impartit atat de multe. As vrea sa invat de la ambele categorii si poate sa-mi gasesc si eu drumul, pentru ca acum inca ratacesc…