Aproape ca nu mai am nimic de completat…Adica, dupa 15 minute de Bucurie si poate alte cateva, cam cat a durat pauza dintre reprize, totul s-a dus pe apa sambetei. Era de asteptat ca asa ceva o sa se intample. De fiecare data cand incepem ceva bine, se termina prost. Poate pentru ca nu avem suficienta forta sa mentinem un ritm constant, poate pentru ca ne bucuram prea mult pentru prea putin, poate pentru ca ne lipseste coerenta si vointa de a fi mai buni.

Vorbesc la plural, fiindca aseara a fost prima si, probabil, ultima seara, cand chiar m-am identificat cu Steaua (de la inceputul meciului). Am reusit sa prin si imnul CL de data asta, am cantat si am aplaudat, iar stadionul fremata de entuziasm, in ciuda a ceea ce ma asteptam, avand in vedere traiectoria descendenta pe care o avusese in ultima vreme echipa. Tribunele aproape pline, oameni plini de speranta, care au trait golurile la maxim, prin izbucniri de bucurie si fericire. Dar a durat…prea putin. Am ramas in final doar cu gustul amar al unei incapacitati de a fi mai buni, de a impinge limitele mai mult.

Am citit abia in seara asta ca Lacatus a demisionat. Era de asteptat si poate ca era si timpul. Lacatus e sufletul Stelei, dar poate ca acum echipa are nevoie de mai mult decat atat. Cateodata pur si simplu nu e suficient sa vrei. Mai trebuie sa si poti.

Oricum, trebuie sa mergem mai departe, orice ar insemna asta. Champions League e pentru cei care vor si, mai ales, pentru cei care pot mai mult decat sa castige un campionat intern. Nu sunt in masura sa-mi dau cu parerea si sa spun cine ar fi mai bun pentru postul de antrenor…dar am o oarecare nostalgie pentru Protasov. Sa speram ca vom reusi sa prindem macar locul 3.