In ciuda asteniei de primavara si a lenei specifice anotimpului (sau anotimpurilor?), am decis sa iau spinoasa problema a exercitiului fizic de tepi si s-o infrunt cu vitejie. Intotdeauna mi-a placut sa fac sport, insa Bucurestiul are felul lui de a descuraja astfel de tentative, punandu-ne in cale tot felul de obstacole: marile fose (ca au trecut de mult de stadiul de gropi), salbaticiunile motorizate, cainii gata sa-ti dea un imbold mai mult decat puternic, lipsa spatiilor verzi si, nu in ultimul rand, ignoranta umana – sa nu dam aici vina pe oras totusi – care se manifesta prin tot felul de replici “elaborate”.

Acestea fiind spuse, mi-am luat avant si doua prietene si am pornit in cucerirea aleilor din Poli. Marea mi-a fost surpriza cand am vazut ca cei cu scopuri nobile precum ale noastre erau multi. Mai plinuti sau mai slabuti, inalti si scunzi, toti gafaiau si transpirau in acelasi ritm, tinzand catre dezvoltarea fizica. Fara comentarii stupide, fara prejudecati. Lucrul asta, trebuie sa spun, m-a facut sa zambesc si sa ma bucur ca fac parte dintr-o generatie preocupata de sanatate si de sport (sa lasam deoparte noptile pierdute in cluburi si alte nimicuri de genul). :)) Mirosul de mici si ocazionalul fum inecacios nu ne impiedicau catusi de putin sa alergam cu avant si abnegatie.

Satisfactia a fost pe masura efortului depus: o stare de buna-dispozitie contagioasa a pus stapanire pe mine deindata ce mi-am atins target-ul propus. Insa dincolo de orice, m-am bucurat sa vad ca inca exista vointa printre noi, ca inca ne pasa de corpul nostru, in conditiile unui oras peste masura de obositor si poluat.

Avanti popolo! Si la mai mare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XemD_0bK-vo&hl=en]