Săptămâna asta m-am decis să răspund lepșelor restante, așa că trebuie să o onorez și pe cea venită de la Piticu.
Chestiunea e delicată când vine vorba de cât timp petrecem vorbind la telefon, fiindcă de multe ori nu ne dăm seama, venind oarecum de la sine activitatea. La fix am renunțat din clipa în care m-am mutat în București acum 4 ani și ceva și mi se pare foarte ciudat când mai merg acasă, la Focșani, și se întâmplă să sune un alt telefon decât cel mobil.
Cel mai mult cred că am vorbit vreo 3 ore la telefon, printr-a XII-a, când aveam un prieten din Constanța și aveam amândoi cartele Cosmote cu 2000 de minute. Într-o lună am terminat minuntele în 2 săptămâni. Frumoase vremuri. 🙂
Acum vorbesc zilnic la telefon cu ai mei și săptămânal sau o dată la două săptămâni cu bunica mea. Cu ea port cele mai lungi conversații, în jur de vreo oră, dat fiind faptul că ne vedem cam rar și vreau să compensez lipsa mea. Discuțiile la telefon cu prietenii sunt scurte dacă suntem în același oraș și ceva mai lungi când ni se întâmplă ceva ce merită disecat. Știți cum e. 🙂
Îmi place să-mi sun prietenii când aștept ceva sau pe cineva, fiindcă atunci sunt neliniștită și am nevoie să mă relaxez. Și-mi mai place să scriu mesaje. Tare mult îmi place. Chiar mai mult decât să vorbesc la telefon, în unele cazuri. Desigur că-mi place și să primesc. Cu cât sunt mai neașteptate, cu atât mă bucură mai tare.
Nu stau toată ziua cu telefonul la ureche și mă bucur că jobul meu nu presupune asta, fiindcă mi se pare destul de stresant.
E drept că nu mă pot închipui fără telefoanele mobile (deși tot amân decizia de a renunța la unul dintre numere, dar nu m-am decis încă la care), dar nici nu am o obsesie în a vorbi într-una la ele.
Legat de telefoane, eu mă tot întreb cum reușeau strămoșii noștri să se întâlnească. Mă chinuie întrebarea asta de multă vreme și, deși știu o parte din răspunsuri, parcă tot pare un lucru foarte greu de realizat.

Sursa foto.