Recunosc fără rușine că am citit deja vreo câteva cărți scris de Paulo Coelho, printre care ”La râul Piedra am șezut și-am plâns”, ”Războinicul lumnii”, ”Pelerinajul”, ”Alchimistul” sau ”Manuscrisul găsit la Accra”.

Cărțile sale se citesc ușor, căci scrisul lui Coelho curge peste pagini, se întețește pe alocuri și apoi lasă loc meditației nocturne. Coelho e considerat un autor de mainstream al zilelor noastre, o parte integrantă a ”pop culture”, un personaj care nu poate accede decât pe jumătate (sau chiar mai puțin) în clasa intelectualilor contemporani. Eu însă nu cred asta și vă pot spune de ce.

Cea mai recentă dintre lecturile mele este o carte a autorului brazilian, ”Veronica de hotărăște să moară”, pe care îmi doream să o citesc de ceva vreme tocmai datorită titlului său care mă intriga. Multă vreme mi-am imaginat ce ar putea să se ascundă în paginile acestei cărți, iar conținutul său m-a mulțumit pe deplin. Povestea este una a segregării emoționale de o realitate sau alta, a descoperirii de universuri noi, a autocunoașterii și a libertății totale pe care o experimentează doar cei care nu mai au nimic de pierdut.

Însă dincolo de povestea din carte, am descoperit ceva surprinzător despre autorul său: Paulo Coelho a fost internat de multe ori în azile de nebuni, din cauza părinților săi, care, trăind în timpul regimului militar comunist din Brazilia anilor ’60-’70, nu acceptau că fiul lor voia să fie artist, considerând acest lucru o gravă deviație de la un comportament normal. Desigur, cartea aceasta e construită în jurul experienței autorului în instituțiile pentru cei cu probleme psihice, lucru care m-a făcut să percep cu totul altfel semnificația sa. Dezvăluirile sale despre terapia cu electroșocuri pe care o primea în mod constant, despre comportamentul său dezordonat și imprevizibil, toate m-au impresionat și mi-ai rămas în minte.

La finalul cărții stă frumos un eseu scris de Coelho într-o ediție din 1999 a ziarului The Sunday Telegraph Review din Londra în care explică toate întâmplările din viața sa care au dus la devenirea sa ca artist. Nu am reușit, din păcate, să găsesc articolul online, însă vă mărturisesc că istorisirea sa m-a făcut să cred că povestea cu cel mai mare impact dintre toate este chiar cea a vieții sale.

Cred că autorul brazilian e prea repede dat la o parte din cauza faptului că a vândut multe cărți. Cumva, orice autor care ajunge să aibă un anumit număr de best sellers cade sub povara propriului succes, devenind desuet fiindcă prea mulți oameni par să-l înțeleagă. Dar oare nu e și asta o formă de hipsterism sau snobism literar?

Îmi pare că poveștile lui Coelho au ecouri, mai puternice sau mai slabe, în fiecare dintre cititorii săi. El reușește să expună idei despre spiritualitate, viață emoțională, relații și personaje marginalizate într-un mod ce ne face să le înțelegem, cuprinzând, astfel, un pic din universul său interior.

Nu cred că e cel mai bun dintre autori, însă cred că a jucat rolul său în trezirea unor minți și suflete care altfel ar fi rămas adormite pentru totdeauna.

Și dacă vreți să citiți un articol bun, ce conține o conversație plină de tâlc cu Coelho, vă recomand acest articol din The Telegraph (2008).